Pretutindeni oamenii se ridicau să surpe vechiturile

(ROBERT MUSIL)

Fragment din volumul

Introducere în literatura secolului XX

Timpul nostru, cel ce coincide cu literatura secolului XX analizată în lucrarea aceasta, este unul al universalizării fiinţei omeneşti prin intermediul şi cu sprijinul direct sau indirect al culturii şi civilizaţiei occidentale. Dacă este adevărat, după cum zicea Keyserling, că ,,toate popoarele sunt, evident, odioase" - o modalitate mai degrabă etică şi potestantă de a considera prezenţa noastră în lume -, nu e mai puţin cert că, la câteva decenii de la formularea acestui adevăr, toate popoarele au devenit odioase şi, totodată, admirabile, printr-un nou fel, nu numai moral, de a pune problema. Suntem odioşi fiindcă ne pricepem a întreţine războaie şi a desfăşura politici distructive, la fel ca în veacul trecut sau în secolul V înainte de Hristos; dar suntem şi admirabili, într-un avânt de evidentă complementaritate, pentru că suportăm cu un anumit eroism o condiţie umană pe care unii scriitori, precum Joyce sau Camus, au ştiut s-o distanţeze de orice iluzionism. Ştim perfect, în cadrul acestei noi stări metafizice, că nu mai există continent de descoperit, nici insule unde să te refugiezi în căutarea unor miraje paradisiace, întrucât, plasaţi în faţa conştiinţei noastre de universalitate, pentru prima dată în istorie, ni se interzice ridicarea de schelării în jurul unor concepte de fericire, justiţie, fraternitate şi optimism, reduse, prin însăşi dorinţa noastră de a şti şi a crea, la nimicul absolut. Omul Evului Mediu credea într-o posibilitate de perfecţiune aflată dincolo de imperfecţiunea cărnii celei mult-păcătoase, trecătoare; el şi-a exprimat acest optimism transcendent prin mijlocirea catedralelor şi a lui Dante, dar şi prin propria-i viaţă terenală; omul Renaşterii a crezut