Am calatorit pina aproape de capatul lumii, la Buenos Aires, ca sa descopar locurile unde s-a nascut si isi traieste zilele si noptile tangoul. In secolul nouasprezece, acest dans aparte a inceput sa umple barrios-urile, „cartierele“, de tristetea si nostalgia lui. Da, da. De tristete si nostalgie. Aceasta senzatie o inspira in copilaria sa tangoul, fiind mai degraba o expresie a unor sentimente de nesiguranta, parasire, de inima albastra. Oamenii suspinau in suflet si miscari pe patratul de lemn lucios si se aflau in plina criza existentiala, punindu-si, totodata, intrebarea cu deplina justificare, scapati de graba treburilor si obligatiilor zilnice: ubi sunt, quo vadis?
Pe atunci, tangourile nu erau un soi de romante lacrimoase, menite sa trezeasca un oftat adinc, nu erau neaparat compuse pentru a fi ascultate de batrini cu ochii pierduti in amintirile tineretii. In tangourile din perioada lor initiala si chiar din cea interbelica, vocile rasunau adesea, supuse de moda vremii, cu tremolouri siropoase. Abia mai tirziu a evoluat tangoul, devenind ceea ce este azi. Poate ca s-a prefacut in ceea ce reprezinta astazi pentru oameni abia dupa experienta apocaliptica a celui de-al doilea razboi mondial. Si-a pastrat, dar si-a si accentuat senzualitatea, a devenit vesel, pentru a reitera dragostea si setea de viata, in fata unui zid al mortii. Viata care este trebuie sa invinga moartea.
Tinerii de azi din Argentina iubesc si cultiva tangoul, deoarece este un dans deosebit de senzual, dar si pentru ca da friu liber inventivitatii. Ei se intilnesc in locuri numai de ei stiute si il danseaza cu iubitii, cu prietenii. Seara, la „Café Ideal“. De la miezul noptii, se aduna in „Salon Canning“. Nu-i un loc prea elegant, ba pare chiar putin neingrijit; aici se serveste o bere ieftina si un vin popular, dar bun. De cum ai trecut pragul, simti insa aerul intimitatii
