Pentru mulţi istorici ai ideilor, secolul al XIX-lea s-a terminat în 1914, odată cu declanşarea Primului Război Mondial. Început tîrziu, secolul al XX-lea s-ar încheia, de asemenea, devreme, în 1989, cînd regimurile comuniste est- şi central-europene cad unul după altul. Am avea astfel de-a face cu un secol "scurt", de doar 75 de ani. Raţiunile avansate pentru a justifica acest decupaj cronologic sînt de tip ideologic: 1914 înseamnă sfîrşitul liberalismului clasic, în vreme ce 1989 e sinonim cu sfîrşitul comunismului clasic. În ceea ce mă priveşte, nu cred că discreditarea unei doctrine e un bun criteriu de periodizare. Atunci cînd vine vorba despre doctrine, totul ajunge relativ şi discutabil. Astfel, oricine poate proba că liberalismul nu dispare definitiv în 1914, că forme economice, dar şi politice zămislite de liberalismul numit "clasic" subzistă după această dată. Invers, se poate susţine că 1989 nu marchează nicidecum sfîrşitul comunismului; s-a şi susţinut, de altfel, aşa ceva, cum se ştie, pe voci foarte diverse: într-adevăr, dacă unii au vorbit despre evidenţa "moştenirii comuniste" pe care o atestă supravieţuirea politico-economică a elitelor fostului regim, alţii, mai subtili, au încercat să acrediteze ideea că 1989 nu e nicidecum termenul final al istoriei comunismului, ci al unei istorii a liberalismului începute cu două secole în urmă, în 1789. Nu e aici locul unei expuneri pe larg a acestei ultime teze (formulate de Immanuel Wallerstein); vom observa doar că ea înlocuieşte o lectură istorică scurtă a secolului 20 cu una foarte lungă. Cum spuneam mai sus, totul devine relativ dacă doctrinele intră în joc. În locul criteriului ideologic, e mai util să folosim unul de ordin instituţional atunci cînd vorbim despre secolul XX. În această perspectivă, este inevitabil ca discuţia să pornească de la instituţia votului, care cunoaşte în secolul al XX-l