Argument
Aceste rinduri sint scrise fara pretentia ca ar oferi o unica explicatie valida in ceea ce priveste cazul optiunii politice adoptate de Emil Cioran in tinerete si al consecintelor morale ce decurg din aceasta. Temeiul prezentei interventii este ca moralistul a fost si a ramas un spirit extremist pur. Supunind unei lecturi de inspiratie psihanalitica istoria acestui caz, tin sa avertizez ca verosimilitatea interpretarii care urmeaza este serios afectata de limitele de ordin euristic pe care o asemenea intreprindere le presupune cu fatalitate. Incercarea de fata, cu un vadit caracter demitizator, datoreaza imens sugestiilor formulate de Paul Goma in Jurnal de apocrif, caruia ii marturisesc intreaga mea gratitudine.
1. O problema: suveranitatea auctoriala
Ajuns la senectute, Emil Cioran a afirmat adesea ca, singur, autorul are dreptul de a hotari care trebuie sa fie infatisarea de pe urma a textelor sale. Cu alte cuvinte, varianta cea mai reprezentativa a unei scrieri este cea la care, in ultima instanta, autorul consimte. Procedind astfel, scriitorul se protejeaza impotriva atacurilor de ordin ideologic extrem de posibile. Proprietar deplin asupra productiilor lui textuale, autorul (si nimeni altul) are indreptatirea sa judece ce anume il reprezinta, cum anume si, mai ales, pina unde il reprezinta o scriere pe care el o semneaza.
De ce a gindit astfel Cioran in ultimii sai ani de viata lucida, inainte ca maladia lui Alzheimer sa-i intunece definitiv mintile? Aparent, din grija de a preintimpina neajunsul care l-a transformat pe Nietzsche dintr-un ginditor revolutionar intr-un biet ideolog precursor al nazismului. Din acest punct de vedere, cazul Elisabeth Förster-Friedrich Nietzsche este exemplar pentru ceea ce inseamna deformarea prin interpretare postuma: atins de dementa senila si devenit dependent de ajutorul surorii
