"Dar ce, eşti un animal?", cam acesta era răspunsul pe care îl primeam în copilărie cînd puneam întrebările specifice. A fi animal părea atunci suprema degradare din funcţia de om. Ăsta e şi acum argumentul civilizat pentru orice abatere de la norma istorică de om: - Animalule! Vită încălţată! Porcule! Toţi bărbaţii sînt nişte... Toate femeile sînt... (ba nu, aici argumentul nu e animal, ci ţine de animalitate) - injuria neagă acuzatului caracteristica umană supremă. Ceea ce ne deosebeşte de restul lumii vii ţine de existenţa sufletului. Aşa, care va să zică metafizică! Şi dă-i, şi luptă, de mii de ani. Această gogoriţă a sufletului (a prea-plinului din suflet) îi bagă în aceeaşi oală pe filosofi cu poeţii, psihologii, demenţii şi dictatorii. Unde se duce sufletul? Mi-e sufletul plin. Mă doare sufletul. Ţi-o dau din suflet. Parc-ar avea suflet. Ce sufletu' meu? O bere pe sufletul tău. Mi se rupe sufletul. Sufletul neamului meu. Ce suflet curat! Existenţa imperceptibilă a sufletului este atît de bine inoculată în capul fiecărui individ civilizat încît nu numai că nimeni nu o pune în discuţie, ba, mai mult, sufletul devine obiect de studiu. El poate fi descris, cîntărit, măsurat, evaluat. În inimă, în cap sau în stomac, sufletul se asociază de regulă tahicardiei, ameţelii sau diareei. Emoţia te strînge de inimă, emoţia îţi trage crampa. Ce mai bună dovadă a existenţei sale? Invizibil şi foarte mic, sufletul există! Îndrăzneşti să negi această evidenţă inefabilă? Îndrăznesc! Omul e doar o maşinărie virtuală. În spaţiul lui vital circulă iluzii mai palpabile decît realitatea. Aici poţi întîlni îngeri, demoni, fantome, extratereştri, cît vrei. Şi suflet, mult suflet. Toate nevăzutele, toţi impalpabilii rîd de noi, muritorii. Reflexologia zice că noi reacţionăm la stimuli şi că acest răspuns poate fi predictibil. Antropologia zice că, la stimuli identici, răspunsur