Potrivire ca asta mai rar. După ce, săptămîna trecută, tocmai povestisem ultima mea întîlnire cu Moş Crăciun, mi-a fost dat, la scurtă vreme, să întîlnesc un djin - personajul simpatic al mitologiei arabe şi al celor 1001 de nopţi, picat peste mine sîmbătă, 12 ianuarie a.c.! Cum s-a întîmplat: soţia tocmai plecase cu treburi în provincie şi, rămas singur, pusesem la fiert nişte paste; dorind refacerea după o lună de ţuici fierte, doar ce-am deschis o cutie de bere - şi, ca prin minune, fîîzzztt, un nor de fum subţire m-a învăluit pe dată. Prima privire mi-a sărit la scrumieră - de teamă să nu fi uitat acolo o ţigară aprinsă, aşa cum i se mai întîmplă uneori lui Cristi Ghinea, pe masa redacţiei. Nu. Puţin emoţionată, făptura mi s-a recomandat cu glas subţire şi, în faţa surprizei mele, mi-a arătat chiar şi paşaportul*. Am stat cîteva ore la palavre, ca bărbaţii însinguraţi. "Prima dată în România?", l-am întrebat eu, altceva mai inteligent nevenindu-mi în minte. "Oh, nu, nici pomeneală - a spus el pe dată. În primul rînd, află că îmi face plăcere să vin la voi, nici nu ştiu din ce motive. Una că, fiind cu două mii de ani mai vîrstnic decît Adam - uite, scrie în acte; sînt atît de primordial încît nici nu ştiu cine mi-a scris actele -, am avut timp vă vizitez toată lumea. Or, aventurile mele româneşti sînt ample." Atunci i-am făcut semn să ia loc. "Zi-i, djinule" - am spus, desfăcînd cu ceva reţineri o altă cutie cu bere. "O singură dată am ajuns aici din greşeală - a început el -, acum vreo 40 de ani, în calea unui român care mi-a cerut să-l bag în Academia RPR. Nu mi-a fost prea clar ce academie e asta - noi, în Djinistan, spuneam «réh paéré» la ziarele în vraf pe care nu prea ştii niciodată unde să le pui după ce le-ai citit -, dar mi-am dat seama imediat că, după felul în care îi jucau ochii în cap, omul
nu ar fi intrat nici paznic la o turmă de capre.
