Deşi ştiu din cartea Theodorei Lau, "Horoscopul chinez" (Editura Humanitas, 1999) că Anul Calului începe din 12 februarie 2002, m-am pregătit pentru inaugurarea lui încă din 1 şi 2 ianuarie, aşteptînd de dimineaţă filmele cu Stan şi Bran programate la PRO TV în primele două zile ale Anului Nou european. De fapt, ca să fiu şi mai sincer, precis şi ridicol, o luasem din săptămîna Crăciunului pentru stanşibranii Sfîntului Vasile; de pe la Sfîntul Ştefan îmi repetam la fiecare colţ de stradă şi de frază: "pe întîi şi doi, nu uita..." şi mă simţeam tot timpul în al nouălea cer; mi-am amînat două audienţe neplăcut de complicate, am alungat cîteva angoase, am ocolit cîteva sufocaţii stupide de ordin psihosomatic, am lăsat necitite toate mondurile lunii decembrie şi în cinstea acelui eveniment stanbranist mi-am permis să devorez doar "Lucien Leuwen", singura lectură compatibilă cu bucuria aşteptării mele, carte obsedată de acel miracol al căderilor repetate de pe cal în faţa casei doamnei de Chasteller; pot spune că în timpul divinei analize a cristalizării sentimentelor dintre L.L. şi doamna sa, mi-a venit de multe ori în minte că "de întîi şi doi, am Stan şi Bran" şi atît Stendhal cît şi eu am rezistat foarte bine, negăsind nici o nepotrivire în termeni, nici o confuzie în euforii, nici o mezalianţă între cuplul amoros şi cel humoristic. Nu voi avea acum energia să demonstrez, cu tot seriosul, cît de necesari sînt vieţii noastre Stan şi Bran cu comicăriile lor, care (cum spunea un unchi de-al meu chiar pe patul de moarte) "ne-au încîntat copilăria". Nici nu cred că trebuie să ne încordăm inteligenţa şi cultura pentru o asemenea demonstraţie; ar fi inutilă. A nu mai şti să-i aştepţi pe Stan şi Bran, a-i trata cu acea dispreţuitoare superioritate a unei orgolioase maturităţi, a-i lăsa pe seama copiilor, toate acestea fac parte din acea neştiinţă care se cîştigă inevit