Împăratul Adrian a lăsat în urma sa un imperiu la apogeu, cîteva oraşe noi şi prospere, lucrări edilitare impozante, o locuinţă privată de mare rafinament şi un poem în şase versuri despre suflet. Imperiul s-a destrămat, oraşele au dispărut sau au regresat la condiţia de localităţi obscure (Mîndrul Adrianopole este astăzi modestul Edirné), două construcţii reprezentative - singurele care au dăinuit - şi-au văzut simbolistica deturnată (Panteonul a fost convertit în biserică, mausoleul în castel), iar vila - jefuită - a ajuns în ruine. Singur poemul a rămas intact. Marguerite Yourcenar l-a pus în exergă în romanul vieţii ei, Mémoires d'Adrien, iar dicţionarul Larousse i-a inclus primul vers în paginile sale roze. Pentru Adrian, sufletul este gingaş, blînd şi rătăcitor (Animula vagula, blandula), un oaspete în trecere şi un efemer tovarăş al trupului (Hospes comesque corporis). În viziunea împăratului, relaţia sufletului cu trupul este acomodantă, agreabilă, lipsită de tensiunile şi conflictele deplînse de cei mai mulţi filosofi. Sufletul nu este doar un vizitator supus constrîngerilor locuinţei sale provizorii, strîmte şi inconfortabile, el este partenerul, interlocutorul, "comeseanul" plin de farmec, care dialoghează destins cu gazda sa. O jumătate de mileniu trecuse de cînd Platon văzuse în corp o închisoare pentru suflet, din care acesta "este silit să cerceteze lumea ca dintr-un adînc întunecat, nu de-a dreptul, prin sine" (Fedon, 82e). Despărţirea de corp, prin moarte, este, pentru suflet, o eliberare: "cînd sufletul rămîne singur-singurel" (op. cit., 65c), el nu mai este stingherit de simţurile înşelătoare, care-l împiedicau, prin tulburarea lor inerentă, să ajungă la "adevărata" înţelegere. Trupul nu este, pentru Platon, tovarăşul sufletului, ci gardianul, am zice astăzi, torţionarul său. Un loc central în raţionamentul lui Platon, atunci cînd el argum