Poate să vi se pară de necrezut, dar primul lucru pe care l-am făcut înainte de a scrie acest articol a fost o plimbare cu liftul. Cu unul dintre cele două ale magazinului universal Titan, unde, cu cîţiva ani în urmă, după o primă privire aruncată în oglindă ochii mi se coborau firesc asupra vestei îmblănite a liftierei, asupra mînecilor puloverului, care se mişcau fără încetare şi în final asupra mîinilor din care cobora un fir de lasetă, din care se lăţea încet un pulover sau se înfăţişa o căciulă din lînă netoarsă, roşie. Nu ştiu dacă aţi avut ocazia să purtaţi una pe atunci cînd erau în mare vogă, dar vă pot spune din proprie experienţă că acestea înţepau şi dădeau dureri de cap. Apoi clinchetul uşilor la etajul al doilea şi secunda în care privirea fixă a liftierei căpăta expresivitate, un moment de acţiune în care degetele atingeau butonul pe care scria 4 şi totul se întorcea la monotonia insuportabilă a firului care se transformă în ochiuri şi trece în eternitate ca modă sau ca artă. Trebuie să recunosc că aşteptările mele au fost dezamăgite. Liftul urcă pînă la etajul 4, coborîrea se face pe scări, liftiera este îmbrăcată într-un halat gri şi, judecînd după ceea ce se află pe mica măsuţă de lîngă uşă, e cititoare de Povestea mea. De aceea pentru a intra în adevărata substanţă a lucrului de mînă în general şi a macrameului în special, trebuie să mă duc şi să vă duc în casa mătuşii mele, arhitecta. Mătuşa mea locuieşte în Drumul Taberei, iar în apartamentul dumisale o poţi afla cu precădere în două locuri: la biroul din dormitor sau pe fotoliul din faţa televizorului în sufragerie. Acum stă cu spatele, aplecată deasupra unor hîrtii de calc cu un Rotring în mîna dreaptă, urmărind în lumina lămpii linii. Din profil, cu ochelarii pe nas, în foşnetul făcut de foi pare o arhitectă desenînd faţada unei clădiri. Cunoscînd-o, vă spun că lucrează la un nou model