Beneficiind de faptul ca la 22 noiembrie 2001 Institutul de Istoria artei, din Bucuresti, a tinut sa comemoreze 120 de ani de la nasterea intemeietorului sau, profesorul academician George Oprescu, am prezentat in cadrul sedintei festive consacrate evenimentului un document senzational din memoriile inedite pe care spre sfirsitul lui 1968 mi le-a incredintat spre lectura.

Profesorul a decedat la 15 august 1969. La 27 noiembrie ar fi implinit 87 de ani. Memoriile si le-a dictat in 1968 si dorinta lui expresa a fost ca ele sa apara, dorinta ce nu i-a fost respectata de nici o editura, dat fiind caracterul lor foarte intim. Motivatia respingerii n-a fost de ordin politic, ci in virtutea unei false morale, corespunzatoare vremurilor, la noi. Profesorului nu i s-a dat insa niciodata vreo explicatie asupra refuzului, iar memoriile mi le-a inminat spre lectura tocmai in speranta, pe care nu i-am putut-o satisface, de a capata un raspuns din parte-mi. Am fost in dificila situatie de a trebui sa-i menajez sensibilitatea si tihna relativa a putinelor luni pe care le mai avea de trait. Mi-am propus insa ca intr-o buna zi, de voi trai si va fi posibil, sa-i indeplinesc vointa de a-si editat memoriile, de un interes cu totul exceptional.

In dorinta de a-i lasa profesorului cuvintul, nu ma extind aici asupra contextului in care se inscrie gestul sau – bogat in semnificatii – de a-mi oferi spre lectura dactilograma memoriilor, adnotata de corecturile sale manuscrise. O voi face, poate, cu alt prilej. Ma rezum deci la ceea ce graieste documentul.

Se stie ca George Oprescu a fost, incepind din 1923, secretarul Comisiei de cooperare intelectuala de pe linga Liga Natiunilor, activitate care l-a pus in contact cu cele mai glorioase genii ale secolului XX. Orice s-ar spune despre scaderile lui ca om si oricit de critic i-ar fi receptata contributia profesionala