Sfîrşitul secolului XX se deosebeşte de începutul secolului fiindcă a fost, pentru prima dată în istorie, o dată universală. E adevărat că şi acum cîteva zile au fost ucişi oameni în Pakistan fiindcă au serbat Anul Nou al creştinilor, dar nu cred că a fost loc pe acest pămînt unde 1 ianuarie 2001 să nu fi fost considerată o dată de început de lume. Acest simplu fapt ne sugerează o dimensiune aparte a secolului XX, care e secolul de maximă expansiune a civilizaţiei europene asumate într-un imens proces de aculturaţie la scară planetară. Dacă secolul al XIX-lea a fost cel al maximei aproprieri a lumii de către civilizaţia europeană, secolul XX s-a dovedit a fi cel al maximei aproprieri a civilizaţiei europene de către lumea în întregul ei. E bine? E rău? După Hesiod, definiţia însăşi a erei noastre e amestecul inextricabil de bine şi de rău. E fără îndoială un fapt incontestabil acela că secolul care abia s-a încheiat e primul din istorie în care o fracţiune importantă, chiar dacă nu majoritară, a omenirii a scăpat de sub imperiul cel mai opresiv, cel mai crîncen - acela al insecurităţii alimentare. Din paleolitic şi pînă acum cîţiva ani, oamenii au trăit sub apăsarea cotidiană a acestei incertitudini care minează însuşi instinctul de conservare al oricărei fiinţe: spectrul foamei. Singură această biruinţă a veacului XX a putut sta temei celor vizibile, de la democraţia politică la expansiunea culturii. E foarte clar cred pentru oricine că demnitatea şi libertatea nu pot nici măcar încolţi, şi cu atît mai puţin da roade, într-un ţinut pustiit de sărăcie şi foamete. O parte deloc neînsemnată din fanatismul crîncenelor utopii care au desfigurat secolul al XX-lea au manipulat tocmai aceste imense rezerve de energie destructivă pe care spectrul foametei le declanşează, şi asta nu numai în China marşului lung, ci şi în Germania descumpănită de brusca dispariţie a obi