Petre ROMAN şi Andrei PLEŞU despre Revoluţie Dincolo de patetica experienţă comunitară, fiecare român are, despre decembrie 1989, propria lui versiune. Înainte de a ne grăbi să furnizăm imaginea "obiectivă" a evenimentelor, ni se pare, de aceea, mai cuminte să alcătuim o cît mai amplă colecţie de "istorii subiective". Toţi cei care au participat direct la ceea ce s-a petrecut în cele cîteva zile ale Revoluţiei ar trebui, prin urmare, provocaţi să povestească. Aşa s-a născut ideea acestor convorbiri. Evident, nu putem publica, în spaţiul revistei noastre, decît fragmente. Nu începem, aşadar, cu începutul (în speţă cu episodul celebrei "baricade" din 21 decembrie), ci cu "ziua a doua", care ni s-a părut mai bogată în informaţii noi sau mai puţin cunoscute . (A. P.)

Andrei Pleşu: Eu, la Tescani, în afară de faptul că ascultam ştiri, eram totuşi izolat. Stăteam într-o cameră izolată de corpul central al clădirii şi pentru mine imaginile dintîi ale Revoluţiei au fost cele de la televizor. Una din fetele de la bucătărie a venit în faţa geamului meu şi mi-a spus: "Veniţi, fiindcă se întîmplă ceva curios la Bucureşti". M-am dus în sigurul loc din casă unde era un televizor şi am văzut scena... imaginile cu Ceauşescu huiduit le-am văzut abia tîrziu. Dar eu n-am perceput altă faţă a evenimentelor decît această grupare foarte precară în care îi recunoşteam pe Dinescu şi Caramitru. Mi se părea că toţi se sprijină ca nişte vreascuri unul pe altul şi că dacă unul se retrage toată construcţia se prăbuşeşte. Dinescu era aproape desfigurat, era atît de stresat, încît avea dificultăţi să se exprime. În sală cu mine, în faţa acelui televizor, apăruseră doi ţărani din sat care veniseră să aducă nişte ouă. Au picat şi ei cu ochii pe această imagine, cînd Dinescu spunea: "Am învins! Dictatorul a fugit!" sau ceva de genul ăsta. În momentul acela acei doi ţărani, muţi de stupoar