Faţă de minte şi de trup, sufletul are aceeaşi semnificaţie integratoare ca şi Sf. Duh, nediscriminator, în Treimea cea de o fiinţă. El e ceea ce face ca fiinţa să se arate să (ne) apară, să răsară (ca făptură), şi, deopotrivă, ca viaţa să capete expresie discursivă şi/sau iconică. Nicăieri nu e mai frapantă coincidenţa (niciodată, aleternanţa, pîndită de sincope, pliuri, ezitări) ca în de neimaginata concomitenţă a clipei: sufletul vede/se vede, se scrie/se citeşte pe sine. Dacă îl privim, ne face cu ochiul şi ne şopteşte: "Eu. Acum. Aici." Sufletul e prezenţă vie, fără de care nici nu ar exista ceva care să se numească Viaţă. Ca şi viaţa, sufletul e anonim. Doar noi stăruim şi îl stîrnim, provocîndu-l să se arate. Şi, în clipa aceea, el poate răspunde doar atît: Eu. Eul nu există în afara sufletului decît în clipa în care se întrupează într-un nume, pseudonim sau heteronim. Abia de aici începe şi se întrezăreşte ruptura, fractura de sine, cînd în loc să trăieşti concomitent, deopotrivă cu sine, începi să te povesteşti. Cum se întîmplă cu acea străină gură eminesciană. Sau, ca în postmoderna canonizare, cînd se confundă Atot şi Atoate Ziditorul cu Zidirea. Uitînd uşor şi repede, într-un mod facil-graţios că noi nu putem fi decît autori sau cel mult infractori, pe terenul atît de alunecos al creaţiei anonime, cu de la sine putere, în-semnîndu-ne! Paradoxal, trăieşte autentic doar cel care "trăieşte" moartea clipei în expresia-i postumă. De aceea, e atît de simplă, dar pe atît de arzătoare şi cutremurătoare aserţiunea că tot ceea ce prinde viaţă (expresie) trebuie să moară. Iar moartea nu-i înspăimîntătoare prin prezenţa-i implacabilă, cît prin faptul că fără clipă, fără concomitenţă (odihnitoare şi înălţătoare), fără imprevizibil, moartea nu-i relevantă. Ea se întîmplă doar altora şi unor norme virtuale care presupun o săvîrşire; cînd, în fapt, moartea-i o des