"Dacă necesitatea psihică îmi impune crearea, de pildă, a unei păsări care nu are un corespondent fidel în realitate, nimic nu mă împiedică să o realizez aşa cum mi-am imaginat-o", scria Victor Brauner cu prilejul expoziţiei sale din anii '20, intitulate Introviziuni . Ceea ce frapează mai ales, în expoziţia deschisă în decembrie 2001 la Muzeul Naţional şi cuprinzînd 75 de lucrări, este fidelitatea lui Brauner faţă de acea "necesitate psihică" din care au izvorît ele. Fidelitate, şi nu consecvenţă; căci aceasta din urmă poate lua, adeseori, forma unui "program estetic" exterior a cărui finalitate e Opera, în timp ce prima nu este decît libertatea interioară de a crea - sau, mai exact spus, de a re-crea -, pe hîrtie, "introviziunile" proprii. Nu cred că există ceva mai străin plasticii lui Brauner decît categoria de "Operă". Iar seninătatea cu care ne privesc astăzi lucrările sale vine - în parte - şi din această exemplară nepăsare faţă de presiunile unei construcţii conştiente. Desene în tuş cu peniţă, creioane colorate, cretă, carioca, acuarele, guaşe, cerneluri, pasteluri, laviuri, decalcomanii, ceară de albine şi (într-un "Fără titlu" din 1930) colaj... Brauner experimenta necontenit - uneori forţat, ca-n timpul războiului, de lipsuri materiale -, însă forţa alchimaginilor sale reuşeşte, de fiecare dată, să pună între paranteze aspectul "atelier". Chiar şi atunci cînd, descoperind lumina paradoxală a parafinei sau pe aceea a cerii de albine, dă impresia că se joacă, aleatoriu, cu posibilităţile uneltelor sale, Brauner transcende materialul, îl face transparent, aducînd totul înapoi la matca introviziunii. Şi chiar şi atunci cînd, ici şi colo, putem găsi corespondenţe între închipuirile sale şi plastica unor Dubuffet (vezi "Fantoma viţei-de-vie", 1945) sau Picasso (cîteva "Fără titlu"-uri din 1941), ne dăm seama imediat că nu este vorba decît de coincidenţe