interviu cu Vera ŞANDOR, preşedinta Societăţii Române de Psihanaliză, membră a Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză

Care este accepţia pe care psihanalistul practicant o dă noţiunii de "suflet"? Sufletul nu este un concept specific psihanalizei, dar analistul operează cu el în perceperea persoanei. Şi cum altfel s-ar putea, dat fiind că sufletul este una dintre reprezentările umane cele mai profunde în perceperea propriei persoane şi a celuilalt? El poate fi asimilat psyche -ului în întregime, ca ansamblu al proceselor conştiente şi inconştiente pe baza cărora se stabileşte unitatea persoanei sau poate fi opus spiritului în cadrul contradicţiei dintre afectiv şi intelectual. Eu operez cu prima variantă. Sufletul poate fi doar la limită asimilabil Eului ale cărui conotaţii psihologice sînt prea înrădăcinate în gîndirea comună pentru a defini inefabilul conţinut în cuvîntul şi în percepţia a ceea ce numim suflet. Un psihanalist percepe conştient şi inconştient continuitatea fiinţei, felul în care persoana îşi exprimă integritatea, totalitatea, unicitatea, gîndurile, reveriile, visele, afectele, contradicţiile, ambivalenţa, dilemele morale, identitatea sexuală, felul în care îşi scrie şi rescrie continuu istoria personală, suferinţele, bucuriile, teoriile despre viaţă, moarte, sex, iubire, ură... Într-o accepţiune largă, sufletul este principiu de viaţă, unificator, miez integrator al persoanei, expresie a unicităţii. Greu de definit în afara subiectivităţii, el este perceptibil exclusiv cu organe ale subiectivităţii. Psihanalistul îl ascultă, îl intuieşte, îl interpretează, uneori îl simte în propriul corp, alteori îl adăposteşte pentru o vreme în sufletul lui, se identifică, se apropie pentru a-l simţi, se depărtează pentru a putea numi... Psihanalistul trebuie să aibă vocaţia lui Tiresias: să fie orb în afară, dar să vadă limpede înăuntrul sufletului