Anul 2001 s-a încheiat pentru PSD cu un lamentabil eşec. În ultima lună a anului trecut, partidul de guvernămînt a suferit cea mai ruşinoasă înfrîngere politică de după cîştigarea alegerilor. Nu a fost însă învins de adversarii săi, a căror talie pitică şi la propriu şi la figurat îi face inapţi chiar şi pentru dezbateri şi confruntări normale, nu numai pentru bătălii. PSD s-a învins singur, din voracitate. Înfrîngerea a luat de aceea forma înşelătoare şi, poate, euforizantă a unei victorii. A fost însă o victorie de care PSD nu avea nevoie, o victorie pe care şefii şi strategii acestui partid ar fi trebuit chiar să o evite cu orice preţ, pînă şi dacă li s-ar fi oferit, cum se spune, pe tavă. Dar nu! Nu numai că nu au evitat-o, dar au dorit-o, au programat-o, au organizat-o şi au precipitat-o cu o inconştienţă ce s-ar putea dovedi fatală. Această victorie otrăvită constă în instalarea prin forţă parlamentară a unui om al partidului la conducerea radioului public. Trei observaţii sînt de făcut aici. Prima: PSD a dovedit că nu se poate abţine de la încălcarea regulilor instituţionale. Rămînerea în funcţie a conducerii radioului public pînă la expirarea mandatului, chiar presupunînd că ar fi fost o citadelă a opoziţiei, ceea ce nu era deloc evident, ar fi însemnat un cîştig în ordinea continuităţii instituţionale, grijă elementară pentru orice politician mediu dezvoltat dintr-o ţară aflată în plin proces de reconstrucţie democratică după o jumătate de veac de regim dictatorial şi sistem totalitar. Cu atît mai mult pentru politicienii dintr-un partid bănuit, pe drept sau pe nedrept, că ar avea apetituri nu tocmai democratice. Măcar din instinct de conservare, dacă nu neapărat din convingere, politicienii PSD ar fi trebuit să se opună, de-ar fi fost cazul, demiterii conducerii radioului public. Ei, cei dintîi, ar fi trebuit să o susţină şi să o apere. Împrejurar