S-a spus, nu de putine ori, ca cel mai indraznet alternativ dintre regizorii nostri alternativi, ca cel mai hotarit experimentalist, mult mai antrenat in domeniu decit toti posibilii sai concurenti, ar fi Alexander Hausvater. Spectacolul Canibalii, dupa un text de George Tabori, de la Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu constituie o proba substantiala pentru afirmatia de mai sus.
Global privit, spectacolul lui Hausvater despre infanticid, xenocid, antropofagie si incrincenarea de a supravietui arata ca o celebrare cultica a energiei. Pentru ca inainte de a i se pune pe tapet jocul teatral cu conceptele, discutia despre culpabilitate, victimizare, canibalism ca gest identitar sau stimul de responsabilitate, publicului i se transmite in primul rind o energie frenetica. Retete teatrale vechi stau, in Canibalii, bine-merçi alaturi de formule mai noi, in combinatii surprinzatoare. Nu actori detasati, nu actori care sa joace exact ca in filme, deloc exagerat, ci genul de actorie care reclama neaparat empatia spectatorului da, paradoxal, modernitate spectacolului. Pe de o parte, un joc de tip emotional, pe de alta, o organizare cronologica sofisticata, demna mai degraba de roman decit de genul dramatic, o secventialitate bine supravegheata, rasturnarea tabuurilor, licenta omniprezenta si costumul de discoteca. Toata sarabanda de pe scena e la limita nebuniei: in fond, pentru monstruozitatea care se intimpla acolo, orice dezvoltare fireasca ar fi fost inadecvata. Asa ca, intr-un spectacol despre atrocitatile endogene si exogene de la Auschwitz, publicul, paradoxal, nu e acrosat prin jocul de tip emotional, ci prin muzica disco si dansuri frenetice. Maestru al ritmurilor dramatice, Hausvater procedeaza la recaptarea atentiei spectatorului (prin echivalente teatrale ale dusurilor reci) la fiecare citeva minute, alternind miscarile indracite (o coregrafie de toata lauda, cu a
