Adrian Năstase nu este deloc un premier plicticos. În plin scandal "SOV" a decis dizolvarea Consiliului general al Bucureştiului. Pentru a abate atenţia de la afacerea Vîntu, au afirmat Traian Băsescu şi o parte a presei. Documentul oficial de dizolvare este motivat de respingerea repetată în justiţie a hotărîrilor acestui consiliu. Concomitent cu această dizolvare şi, lucru trecut cu vederea, fără nici o legătură juridică cu ea, a apărut un raport al Corpului de control al prim-ministrului în care se arată că o bună parte din consilierii generali fac afaceri cu municipalitatea. Se ridică astfel preşul sub care s-a ascuns mult gunoi. Rezultatul economic al tuturor acestor constatări este că bucureşteanul plăteşte mult mai mult pentru un serviciu decît ar costa acesta pe o piaţă transparentă şi corectă. În acest sistem, un coş de gunoi stradal ajunge să coste cît un computer performant, diferenţa dispare pe parcurs. Toată această afacere a fost catalogată de o presă prea uşor de convins ca fiind începutul unei campanii anti-corupţie fără precedent. Dar astfel de campanii am mai văzut. Înainte de 1996, corupţia era un fenomen care scandaliza presa şi lăsa indiferent statul. Retorica prin care CDR a cîştigat alegerile se baza pe stîrpirea acestui flagel. A fost, de altfel, cel mai mare eşec al acelei puteri, care nu a înţeles esenţa fenomenului: corupţia nu se datorează omului, ci sistemului. Toate încercările de a stîrpi corupţia de pe poziţia celui onest care împuşcă corupţii s-au terminat cu eşecuri scandaloase. Există o întreagă literatură de specialitate care demonstrează că măsurile punitive sînt eficiente acolo unde sistemul este deja curăţat, pentru că sînt puţini cei care ar trebui pedepsiţi, pentru că abuzul este excepţia. Acolo unde corupţia este predominantă, a încerca să vînezi corupţi echivalează cu încercarea de a goli oceanul cu polonicul. Privi