Mamei mele, la 88 de ani. Născută în 1914,
într-o ţară arhaică şi feudală, ea a parcurs, într-o
viaţă, drumul care duce de la plugul cu brăzdar
de lemn la biotehnologie. Astăzi, de bine ce am intrat în secolul XXI, a devenit un loc comun afirmaţia că secolul XX a fost cel al unor orori fără de seamăn. Pe măsura banalei recesiuni a marilor masacre, chiar a genocidurilor, din secolele anterioare, nu e greu de constatat că istoria omenirii este jalonată de nesfîrşite masacre. Cînd ororile se liniştesc într-un colţ al lumii, izbucnesc altele, în altă parte, şi tot aşa, pare că procesul nu va înceta niciodată. După ce s-au produs, cele din secolul XX i-au şocat pe contemporani nu doar prin procedeele industriale de eliminare a fiinţelor umane (dovadă că industrializarea a devenit modul normal de producţie şi al morţii, nu doar al vieţii), ci şi prin faptul că aceste masacre gigantice s-au produs după secolul de filozofie practică a Luminilor, cînd prin toate mijloacele pedagogice s-a (dincolo de pronumele impersonal este puterea) inoculat tuturor celor alfabetizaţi cultul armoniei între progresul cunoaşterii şi cel al eticii. Primul război mondial ne-a dovedit că era o iluzie, al doilea a demonstrat-o, ultima jumătate a secolului a confirmat. Doar şarlatanii mai pot prezenta Luminile sau neo-luminile ca o colecţie de reţete apte să răspundă provocărilor contradictorii ale epocii noastre. S-a mai răspîndit şi clişeul conform căruia secolul XX a fost cel al acceleraţiei fără precedent a ştiinţei şi, în consecinţă, a tuturor tehnicilor, antrenînd, la scara planetei, mutaţii ale modului de viaţă şi ale modului de socializare, toate extrem de violente şi rapide: în primul rînd locul de muncă, schimbul financiar şi industrial (clivajul Nord-Sud îl include şi îl depăşeşte pe cel Est-Vest), apoi locuinţa (extensia generalizată şi absolută a urbanizării gigan
