Ce mai chestie şi cu sufletul ăsta... Vorbim toată ziua despre el, ne gîndim la mîntuirea şi nemurirea lui, ne organizăm viaţa în funcţie de toate astea dar, de văzut, nu-l vedem. Punînd împreună ce-am citit şi auzit, într-o vreme, am crezut că sufletul este o pasăre foarte transparentă care zboară sau pluteşte, după cum e nevoie. Bazîndu-mă pe credinţe şi ziceri româneşti mi-am închipuit că îşi face cuib în coşul pieptului nostru, că în momente de tensiune urcă pînă în gură iar, cînd întreci măsura, pur şi simplu iese. Mă întreb cum reuşeşte să intre înapoi după ce a ieşit, avînd în vedere că din aceleaşi credinţe şi ziceri rezultă că sufletul, ori e prost, ori neadaptat, altfel nu s-ar lăsa aşa de uşor păcălit, furat, murdărit sau înecat în apa dintr-o căldare. Există culturi unde oamenii cred că vietăţile, plantele şi pietrele au suflet. Mă întreb ce-o fi în mintea pietrelor, plantelor şi vietăţilor, nu cumva îşi închipuie că singurul fără suflet din lume este omul? Am spus o prostie, evident. Se zice în mod obişnuit despre cutare ins că nu are suflet, ceea ce înseamnă că omul nu e bun. Să deducem de aici că în suflet ne stă bunătatea? Nicidecum! Pur şi simplu cuvîntul are un cîmp semantic larg, la umbra unui sens major au crescut o sumedenie de alte sensuri. Aici cititorul este învăţat să caute singur contexte în care cuvîntul suflet apare cu sensuri diferite. Eu nu-mi pierd vremea să caut, am găsit altceva, mi-a venit în cap următoarea idee. Sufletul este o scobitură pe care o are fiecare în corpul lui. Unii o au în cap, alţii în inimă, stomac, mîini, picioare. Scobiturile sufletelor pot fi mari şi mici. Acolo se concentrează ce are omul mai preţios. Într-un suflet mare sînt adunate multe lucruri preţioase, într-unul mic, mai nimic. Examinînd propriul meu suflet am găsit multe amintiri, o oarecare capacitate de a ierta şi dorinţa de a da, fîl, fîl din ari