Dacă, într-o exegeză orală - de obicei, astfel de sentinţe se dau prin viu grai, întrucît scrisul obligă -, mi se spune că o lucrare artistică este genială, pentru ca transparenţa să fie deplină, perfectă, pură, este necesar să mi se spună şi de ce autorul encomiastic consideră astfel lucrarea cu pricina. Altminteri, aserţiunea, oricît de încărcată de adjective, rămîne criptică, neconvingătoare. Nu e suficient să aflu că autorul a dat cea mai bună operă artistică din cariera sa, afirmaţia ca atare nu mă satisface. E nevoie de un sprijin explicativ. În caz contrar, transparenţa judecăţii suferă, este incompletă, ca atare este impură. La fel se întîmplă şi în eventualitatea că se atribuie alte calificative, precum execrabil, jalnic, mediocru, modern, post-modern etc. Te trezeşti pe nepusă masă că, la un pahar de bere sau la o ceaşcă de cafea, un tinerel cu aplomb, dar fără un simţ matur al responsabilităţii - în general, criticii sau necriticii tineri au astfel de ieşiri intempestive - declară opera de debut a unui confrate din aceeaşi generaţie drept capodoperă, iar pe autorul ei, genial. Nu simte nevoia să dea explicaţii. Dacă-l întrebi, îţi răspunde senin: "Se vede de la o poştă". Tu însă nu vezi nici de la o poştă, nici de la un metru. Ar fi nevoie aici de un argument, oricît de formal. Cu atît mai mult se impune de ce-ul în ceea ce obişnuim să numim viaţa publică. Cînd fostul preşedinte
al României emite o serie de critici la adresa actualei guvernări nu este de ajuns să răspunzi că asta e demagogie. Trebuie, cred, să demonstrezi că nu are dreptate. Altminteri, transparenţa este incompletă, putînd să rezulte că ai avea ceva de ascuns ori că preopinentul ar avea dreptate. Cînd iei decizia să renunţi la un ministru activ şi să-l trimiţi în calitate de ambasador la Moscova e nevoie de nişte explicaţii, tocmai pentru a asigura puritatea transparenţei. Mi
