Prima descoperire ştiinţifică majoră a secolului XX a fost identificarea adrenalinei, hormonul a cărui secretare este direct legată de starea de nervozitate. Oare ce ar putea defini mai bine ultimul veac al mileniului doi decît această întîmplare? S-a spus că adevărata istorie este cea a descoperirilor ştiinţifice. S-ar putea spune, la fel de bine, că evenimentele artistice sînt cele care trasează parcursul esenţial al umanităţii. În orice caz, atît ştiinţa, cît şi arta, lasă în urmă amprente mult mai importante decît cele imprimate de evenimentele sociale şi cele politice. Din punctul de vedere al ştiinţei, secolul XX a însemnat reinstaurarea supremaţiei experimentalismului, după ce, începînd cu mijlocul mileniului, se înregistrase o ascensiune vertiginoasă a cercetării fundamentale. Nu înseamnă că s-au epuizat descoperirile ştiinţifice, că nu mai sînt de aşteptat noi teorii şi teoreme. Explicaţia este alta: dacă în trecut omul de ştiinţă era un soi de vizionar, care intuia fenomene care abia ulterior (uneori mult mai tîrziu) erau verificate în practică sau imagina aparate ce doar peste decenii sau chiar secole (vezi helicopterul lui Leonardo da Vinci) puteau fi construite, în veacul douăzeci tehnica a ajuns din urmă ştiinţa, astfel încît mii de experimente preced o teorie. Viitorul ne mai rezervă, probabil, destule surprize în domeniul ştiinţei teoretice. O concepţie unificatoare a celor patru categorii de forţe cunoscută pînă în prezent este aşteptată a izvorî din mintea genială a lui Stephen Hawking. Originea şi dezvoltarea universului, "modul de funcţionare" a găurilor negre, curbarea spaţiului şi a timpului, universurile paralele, vitezele superioare celei a luminii, călătoria în timp - toate acestea şi multe altele se află încă în stadiul de presupuneri şi de dezbateri. În acelaşi timp, trebuie spus că, deşi a ajuns din urmă teoria, practica are şi ea d