Începînd cu 1 ianuarie 2002, de la automatele bancare din Uniunea Europeană - mai puţin Marea Britanie, Danemarca şi Suedia - se extrag bancnotele în noua monedă: euro. Întîmplarea a făcut să fiu în Franţa în această perioadă de schimbare. Anxietatea plutea în aer. Amploiaţii unor bănci - după o tradiţie care înnorează tot ce e mai bun în Franţa de azi - s-au gîndit să intre în grevă pe 2 ianuarie pentru ca, împiedicînd buna introducere a noii monezi, să atragă atenţia asupra "gravelor" d-lor probleme. Dar, deşi serios, subiectul textului nu e sindicalismul prost. Monezile au avers comun şi, pe revers, cîte un desen de "acasă", aşadar un detaliu arhitectural din cîte o ţară membră a uniunii. Tema aversului este localizarea pe glob şi componenţa statală a Uniunii Europene. Întîi despărţite, ţările membre "se apropie" pe măsură ce creşte denominaţia, pînă la contopirea într-un singur contur. Designerul acestor monezi a primit privilegiul de a-şi adăuga sigla (LL). Deşi (mai cu seamă fracţiunile de euro) sînt prea mici şi, deci, greu de identificat de către cei în vîrstă, autorul lor merită acest alint. În schimb, tema care leagă bancnotele este aceea a podurilor, de la cele mai vechi la cele de astăzi, tensionate de forţe care sfidează parcă legile fizice (sau cel puţin reprezentarea noastră asupra lor). Este de faţă cîte un pod din fiecare ţară, spre liniştirea eventualelor suspiciuni, deşi ele vor mai putea apărea: de ce este podul "tău" pe o denominaţie mai mare decît cea a bancnotei pe care e zugrăvit podul "meu"? Dar astea sînt, desigur, copilării în raport cu grozăvia schimbării: de la imperiul roman încoace nu s-a mai folosit o monedă europeană unică, deşi au dorit-o mulţi. O monedă ca aceasta trebuia să pună accentul pe ceea ce leagă între ele componentele uniunii. Metafora podului este, aşadar, una transparentă; să ne amintim numai despre fragmentul