Minimax e un aproape nou canal de desene animate. În fiecare dimineaţă, familia noastră are un nou tabiet: ne uităm la Minimax. Desigur, am putea uşor da vina pe Luca, care are 5 ani şi, dar n-ar fi prea adevărat. De fapt, eu l-am descoperit: am recunoscut, printre promo-urile sale, desene animate de pe vremea mea. Vremea mea, din copilărie, era prin anii '70, cînd te puteai delecta, printre altele, cu Lolek şi Bolek ori Creionul fermecat. Pe lîngă acestea două, revăzute pe Minimax, postul îţi oferă, în general, desene animate clasice, care îţi amintesc de filmele Disney. Fanii, mai conservatori şi mai idilici, se vor bucura, iar avangardiştii (sau măcar actualii) se vor oripila: de ce atîta nostalgie? Sigur, se poate vorbi şi de o excesivă tendinţă evocativă (care nu are legătură cu grotescul context politic de atunci, ci cu o copilărie fericită atemporală); este, însă, mai curînd, vorba despre o regăsire, sau o potrivire după lungi căutări. Am găsit, în sfîrşit, la acest Minimax (despre care nu ştiu mai mult decît că emite din nişte studiouri orădene) "ce"-ul ăla inefabil, etc. pe care-l căutam. De fapt, nimic inefabil: ci pur şi simplu nişte desene animate cu animale, în general, care trec prin întîmplări cu destulă imaginaţie, dar fără a cădea în grotesc şi crud cu orice preţ, şi care încă mai au o morală credibilă. Cu o anume naivitate, mai bine-zis, sau idealizare, sau corectitudine politică, fără a fi, însă, sterpe, sau pliciticoase. Foarte necesare, aş zice, pentru copiii pînă la o anumită vîrstă, care nu trebuie să ştie, încă, "durul adevăr", şi mai cred încă în moş Crăciun, zîne, spiriduşi etc. Uneori te întrebi de ce e cu adevărat nevoie ca într-un desen animat, pentru a-l cataloga drept comic sau dinamic, personajele să se urască şi să aspire să se distrugă. Chiar dacă nu o fac niciodată pînă la capăt, ca în cazul lui Tom şi Jerry, ai impresiea că or