Într-una din aceste zile de ger şi zăpadă, mi-a atras atenţia o bătrînă care se deplasa de-a lungul Căii Floreasca. Spun "se deplasa" nu pentru că aş vrea să fiu pretenţios, ci pentru simplul fapt că înaintarea ei era o adevărată minune. Înfofolită cu lucruri nu prea călduroase, probabil, căci prea erau multe, femeia se sprijinea pe un cadru de metal pe care-l deplasa centimetru cu centimetru, împotriva vîntului, numai că nu folosea decît o mînă - cealaltă era utilizată în principal pentru a susţine o pungă amărîtă de plastic, în care se bălăngăneau o pîine şi un borcan. De ghiveci? De muştar? Dumnezeu ştie. Cînd ieşisem din casă, la radio tocmai se făcea cronica forumului ONG-urilor, drept care nu m-am putut opri să remarc că şi aceşti muguri ai societăţii civice tot în jurul politicii se rotesc. Pentru un început e normal, pentru o istorie de (deja?) 12 ani e, parcă, insuficient. Nu vreau nici o clipă să las impresia că aş vrea să-i deturnez de la necesara lor muncă pe cei ce regîndesc sistemul politic românesc. Doar apariţia stupefiantului caz Ciuvică şi ar fi suficientă ca să justifice tenacitatea cu care îşi îndeplinesc rolul de watchdog. Desigur, nu lor li se adresează consternarea mea - ci celor care stau pe margine. N-au apărut în atîţia ani nici un fel de asociaţii de sprijinire a celor bătrîni sau bolnavi sau singuri sau toate la un loc. N-am auzit în aceşti ani (altminteri de o religiozitate aproape perfectă) de vreo iniţiativă în acest sens a Bisericii Ortodoxe (iar dacă există vreuna o salut, dar e evident că e marginală şi nereprezentativă). Dumnezeu cu mila! În alte ţări (de la care ne grăbim să cumpărăm formate de concursuri televizate pentru masochişti), individualismul burghez se manifestă, paradoxal, şi prin acţiuni de ajutorare minimală a celor care sînt la limita de supravieţuire. Una foarte populară se numeşte rimat Meals on Wheels. Resta