Un hidalg dintre aceia ce are largheţea de a-şi alege locul cu verdeaţă al desţărării, domnul Caragiale s-a oprit la Berlinul cu limbă neştiută, curăţenie supărăcioasă şi ceva judecători. De ce s-o fi aşezat el tocmai în salonul nemţesc după ce vieţuise atîtor falimente în bucătăria balcană? - Ce vă pasă? Acolo i-a venit. Şi şi de-acolo aşa l-a tot bîntuit pe român-bietul, ca o fantomă, c-astăzi, (de-)unde ne-om întoarce, tot de Nenea Iancu dăm. Aşa-i el sub mustaţa lui, ba despărţind apex de apex, ba avînd o vorbă bună pentru toate cele rele, ba lipind moftul pe nacafa, ca la sudură. Şi, mai hlizindu-se mereu, mai icnind la o adică, românul s-a lăsat dus cu zăhărelul de 'Nea Iancu, la oglindă. Ba chiar şi la America. Acum, că e fandacsit la oglindă în patria strămoaşelor sau în America la muncă opacă, românul tot clonat de Caragiale se află. - Şi cînd nu se mai află? - Cînd nu se mai află, nu mai e român. E adaptat. Aşa se face că 'Nea Iancu e mai rău decît un democrat: e demograf, nu ca Conu Mişu, care ne împuţina pe partea cealaltă a democraţiei. Românul ca românul, veţi zice, dar poporul? S-ar spune că poporul e impozabilul, iar nu tagma majorităţii. Că poporul vine în spatele Gvardiei Naţionale cu poala nerăbdătoare să se umple cu scrumbii sărate. Că poporul îşi dă o noapte din viaţă pentru revoluţie. Şi-o dă şi la Ploieştii lui Nino Stratan şi în urbea deturnată a New York-ului unde capichehaie a Caragialiei stă dumnealui Dumitru Radu Popa. Cine să spună ce este poporul, acest mare mister? Eu? Ce ştiu eu? Atunci, cine? Cine ce-o zice, românul şi poporul sînt una. Şi mai sînt şi alta. Şi-ntre una şi cealaltă, asta de tocmai am zis-o, o ţinem, aşa, langa: tot un pustiu şi-o ţipenie. De-aia n-avem cale de mijloc, d'aurită mioriţă, că am ostracizat terţul ispăşitor. De-atîta slobozie îţi vine să şi behăi: aiurea mediocritas! 'Rupe-n două! Şi cam tot de-aia