Cînd eram student în primul an, cineva mi-a spus că în dreptul nord-american există suficiente cărţi dedicate studiilor şi cazurilor care vizează libertatea presei şi a cuvîntului, cît să acoperi liniştit trei biblioteci universitare. M-am mirat. Mi se părea că libertatea cuvîntului este o chestiune, în esenţă, simplă, în sensul că existenţa sau inexistenţa ei este din specia evidenţei fără de nuanţe: libertatea cuvîntului există sau nu, fapt ce poate fi constatat imediat. Am crescut. Acum ştiu că nu e aşa. Evoluţia post-decembristă a României este una dintre cele mai fascinante şi provocatoare poveşti ale istoriei politice a secolului XX. Imediat după căderea regimului Ceauşescu, prima libertate obţinută cu adevărat a fost libertatea cuvîntului şi prima manifestare viguroasă a ei a fost presa liberă. Cînd Mircea Dinescu a strigat în televizoarele noastre că "am învins" şi că "dictatorul a fugit" pe 22 decembrie 1989, revoluţia făcuse prima mare cucerire: în România se putea vorbi liber şi se putea spune orice la televizor. După zece ani, peisajul presei româneşti este cît se poate de bogat şi bine colorat. Se scrie şi se publică, în România, orice. De la România literară la Hustler, de la ProSport la Ziarul Financiar, găseşti în chioşcurile noastre tot ce vrei. Cum s-ar zice, oferta presei româneşti este totală: oricine poate găsi atît ceea ce îşi doreşte cît şi ceea ce detestă cel mai mult. Ştiind toate acestea, sună un pic ciudat consideraţiile raportului Human Rights Watch pe 2001, care susţine că România ar avea probleme cu libertatea presei. Iată cum sună textul Raportului: "Freedom of press continued to be threatened under 1996 modifications of the penal code, which provided harsh sentences for critical reporting on state bodies or state-owned business"*. Textul de lege la care se referă citatul este art. 168 indice 1, introdus în Codul Penal prin Legea