În filmele coreene (ca şi-n procesele moscovite de acum cîţiva zeci de ani) trădătorul cerea scuze partidului înainte de a fi împuşcat. Ba chiar îi mai trăgea şi-o declaraţie de iubire, cu o lacrimă în colţul ochiului, înainte ca plutonul de execuţie să-şi facă, indiferent la atîta emoţie, datoria. În democraţie e altfel. Sigur, şi aici povestea începe cu o Iudă care îşi face autocritica pentru deranj. Însă în democraţie, dacă ai noroc, şeful cel mare, împotriva căruia ai uneltit, îşi cere şi el scuze că s-a enervat - poate că ancheta trebuia să ţină mai puţin, poliţia să-ţi dea o cafea, eventual un sanviş cu somon... Ah, şi-am uitat: în democraţie nu te mai împuşcă. Nu că n-ar vrea lumea - ultima campanie electorală ne-a arătat că într-o ţară în care toată lumea dă şpagă, mai sînt unii care ar spera să-şi trateze semenii (mai norocoşi) cu cartuşul de mitralieră, în locul celui de Kent. Numai că, vedeţi dumneavoastră, suporterul acestei metode, dl Vadim Tudor, se plimbă liniştit pe la Strasbourg, unde îşi reprezintă biata ţară. Care nici ea nu mai ştie ce să creadă: o fi rău să înjuri guvernul, o fi bine? Probabil că e rău, odată ce te trimite la mititica, iar însuşi şeful guvernului se ocupă de tine, mai întîi prin reprezentanţii săi cu ochelari de soare şi trenciuri, iar mai apoi personal, cu regretul că nu l-ai înţeles. Dar iată că e şi bine să înjuri guvernul: dacă şi el te bagă în seamă, ajungi celebru. Aşa cum au reuşit domnii Ciuvică şi Iane, doi oameni care ar putea lansa un talk-show sau măcar o reclamă la votca "Troţki", cea care îi împacă pe prietenii gata-gata să se omoare pentru un caz de traducere... Dar permiteţi-mi acum să spun lucrurilor pe nume: ruşinea cea mai mare e că într-o ţară atît de necăjită, cea mai mare criză politică n-are legătură cu frigul, foamea ori sărăcia în care trăiesc oamenii, ci cu imaginea. Mai mult, orice s-ar spun