Cînd eram copil, am fost dus de părinţii mei la un antrenor de tenis de la Palatul Pionierilor pe atunci, de fapt, Palatul Cotroceni. Individul m-a pus să joc singur "la perete", zicea el. Peretele era însă un gard de sîrmă, de unde mingea nu se mai întorcea înapoi în rachetă. Cei mai mari jucau chiar pe terenul de zgură, dar cîte şase sau opt odată. C-aşa e-n comunism. Dorinţa mea de a juca tenis a rămas intactă peste ani, dar niciodată n-am fost sigur că mi-o pot satisface fără probleme. Cel puţin în Bucureşti, mai tot timpul terenurile erau ocupate. Ba erau nişte băieţi mai mari, ba erau "tovarăşii cu abonament", ba, mai tîrziu, erau "domnii de la contracte" sau, pur şi simplu, erau concursuri. Cînd eram copil mi se spunea că trebuie să-i las pe cei mai mari, cînd devenisem mai mare, mi se spunea că au copiii concursuri. Pentru a reuşi totuşi să joc, am apelat de multe ori la diverse trucuri, la banii suplimentari din buzunar sau, după caz, la reclamaţii şi ameninţări. Mulţi asemeni mie, însă, abandonau. Alţii se mulţumeau să joace doar cîteva minute înainte de lăsarea întunericului, cînd mingile abia se mai vedeau, sau în miezul zilei, la peste 30 de grade. (În timp ce scriu văd la televizor imagini nocturne ale arenelor de la Australian Open, cu zeci de terenuri luminate feeric). Pe vremea lui Ceauşescu, un român plecat în Suedia mi-a povestit (şi ţin minte şi astăzi ce fascinat am fost), cum se poate juca acolo indiferent de vreme, ziua sau noaptea, vara sau iarna. La Malmö, care nici măcar nu era capitala, existau o mulţime de terenuri acoperite, luminate artificial, cu încălzire şi tot ce trebuie. Jocul de tenis nu depindea de ciclurile naturii. Şi erau atît de multe terenuri încît niciodată nu se ocupau toate, ba chiar majoritatea zăceau goale. Pe la jumătatea anilor '90, goale deveniseră şi cele din Bucureşti. Fenomenul se datora însă preţurilor exag