Amintirea dulăului Zoro ne-a dat multă bătaie de cap în a o convinge pe Olimpia să ne însoţească la alergarea de dimineaţă. Ce e drept, nici noi nu stăteam prea bine cu nervii la capitolul "jogging". Hotărîrea a venit după ce, separat sau împreună, am încercat ofertele generoase de sport ale Capitalei. La început a fost caseta. Cea video, care, pe lîngă spaţiu, necesită buna înţelegere cu vecinul de jos. Locuind toate trei la bloc, plus beneficii, am fost vitregite din start şi de una şi de alta. După cîteva săptămîni de rearanjat mobile şi de supravegheat orarul vecinului, am decis să depăşim stadiul de sport la domiciliu şi să căutăm ceva "în oraş". Doar aveam atîtea posibilităţi. Aşa că am mers la sală. Una nou deschisă, în vogă. Teoretic, aici lucrurile trebuiau să meargă bine. Spaţiu aveam, vecin mai puţin şi, cel mai important, aveam antrenor, îndrumătorul grijuliu, dar şi exigent. Antrenorul nostru, să-i zicem Mitică, ne-a scrutat un timp, neîncrezător, printre rotocoale de fum, după care ne-a debarasat de traumele taliei, "ce să mai slăbiţi?", născînd altele, "la piept trebuie serios lucrat", după care ne-a părăsit, timp de două ore, în mijlocul cochetelor aparate de tortură. Revenirea lui Mitică a fost acompaniată de ţipete, "ce cauţi la aparatul ăla?" şi de mustrări, "tu nu ştii să zîmbeşti cînd faci sport?". Apoi a urmat sportul în natură. Rolele ne surîdeau, mai ales că toate aveam amintirile anticelor "patine cu rotine", cele cu patru roţi, ataşate direct pe talpa pantofului. De la prima tentativă, pe aleea din faţa blocului, am regretat siguranţa 4x4 din trecut. Dar, după cum Bucureştiul e plin de parcuri, nu am disperat. Binenţeles a trebuit să cărăm rolele în spate pînă acolo. Şi de acolo încă puţin, puţin mai mult, pînă am dat de un petic, mai decent, de asfalt. Iar acolo, ca de obicei ori e loc de promenadă, ori e ocupat de cei mai "jmech