Azi-dimineaţă, telespectatorul din mine s-a trezit amnezic. Nu-i venea să creadă - doar îşi făcuse plinul de imagini înainte de a adormi. Cînd închisese televizorul, era convins că are un subiect pentru această rubrică. A încercat să-şi amintească. Aşadar închisese televizorul; numai că vocile acestuia continuaseră, într-un apartament vecin. Atunci se gîndise la televizor ca la "oraşul care nu doarme niciodată"; tot timpul se întîmplă cîte ceva. Nu e vina oraşului că vizitatorul s-a întors de acolo cu mîna goală. Mai întîi şi-a amintit o secvenţă ciudată dintr-un film la care încercase să se uite, noaptea tîrziu. Filmul era S-a născut o stea, versiunea din 1954, într-o copie restaurată, cu tot cu fragmentele eliminate iniţial şi găsite peste ani în arhive. Iar secvenţa ciudată era una compusă din imagini statice peste care pluteau voci - James Mason şi Judy Garland în fotografii alb-negru întrerupînd mişcarea unui film color şi arătînd mult mai vechi decît filmul, în timp ce vocile lor veneau din altă parte. Secvenţa arăta ca o amintire pe care n-o mai poţi recupera integral. Era ca şi cum filmul ar începe să se şteargă chiar în timpul difuzării. Telespectatorul se gîndise atunci la întrebarea cuiva: "Oare o fotografie se poate simţi singură?" Se gîndise la singurătatea filmelor vechi exilate la periferia oraşului, uitate în program la ore cînd nu se uită nimeni. S-a născut o stea începuse (la PRO TV) după miezul nopţii. Ce se întîmplase mai devreme? Telespectatorul şi-a amintit că mai devreme citise şi ascultase mesajul unei telespectatoare, care îi mulţumea PRO TV-ului pentru ştirile de la ora cinci şi pentru Urmărire generală, unde a văzut lumea aşa cum e, cu violenţa pe primul loc şi nici o garanţie că vei scăpa nevătămat, o dată ce ai comis imprudenţa de a ieşi din casă. Părea recunoscătoare că a învăţat să stea cu uşa încuiată şi să vadă lumea aşa cum e,