În ciuda titlului, nu va fi vorba mai jos de sporturile extreme, ci mai curînd de stările (sau sentimentele) extreme, ceea ce nu este cu totul altceva, dar este altceva, aşa că jocul din titlu nu e cu totul gratuit, ci presupune un oarecare preţ (inclusiv valoare adăugată). Ceea ce urmează nu este nicidecum un îndemn la joc, dar nici un refuz al jocului, este un fel de a mă raporta la stările extreme, la sentimentele extreme, jucîndu-mă totuşi. Pe vremea cînd semnam o rubrică de "dialog cu cititorii" la, din păcate, dispăruta azi revistă Cinema, apoi, după 1989, la Noul Cinema , erau destui corespondenţi care se declarau partizani necondiţionaţi, pînă la refuzul oricărei alternative, ai unui actor de film sau altuia. Ţin minte că se declanşase o polemică aprigă între iubitorii absoluţi şi detractorii absoluţi ai lui Tom Cruise, polemică belicoasă, cu invective de ambele părţi. Dacă nu a mers pînă la a provoca victime este pentru că, probabil, combatanţii erau din localităţi diferite. Socoteam astfel de entuziasme totale sau refuzuri totale ca fiind un soi de sporturi extreme, cu toate riscurile pe care acestea le implică. Cam în acea vreme
a apărut şi la noi noţiunea de fan, care luase o dezvoltare atît de impetuoasă încît devenise un adevărat fanomen, presupunînd şi o filozofie ce s-ar putea numi, eventual, fanomenologie, sau cam aşa ceva. Spre consternarea unor oameni cu capul pe umeri - bunăoară extremiştii de centru de tipul lui Radu Cosaşu -, fanomenologia nu a involuat, ci, dimpotrivă, a progresat, iar acum orice agramat bîlbîit la creier de la televiziune are fanii săi, iconolatrii săi, poate chiar cu cluburi constituite. Îmi vine uneori să cred că fan nu vine de la englezescul evantai, ci de la universalul, exclusivistul şi sîngerosul fanatic. Şi apropo de fanatic. Într-unul din video-discursurile asasinului cu chip de sfînt Bin Laden e vorba desp
