* Gazetarii şi regizorii de teatru, politicienii şi mahalagiii se străduiesc să intre în tiparele operei lui. Nu le e greu. Un singur lucru lipseşte: el. Magdalena BOIANGIU * În fiecare ianuarie, la mijlocul anului visăm la imaginea noastră ideală, Eminescu, iar la finele ei trebuie să ne privim în oglinda realului cu I.L. Caragiale. Şi anul acesta, bunăoară, ne-am trăit destinul în acelaşi ritm ameţitor al trecerii de la cer la pămînt într-un timp foarte scurt. Păţiţi şi înţelepţi, am vrea să repetăm cu filosofică detaşare că lumea-i cum este, că, totdeauna, ce e val ca valul trece şi să rămînem privitori ca la teatru. Dar este peste putinţă. Descoperind unul din ritmurile noastre interioare, Caragiale a făcut din noi toţi o naţie de participanţi la imediat: cu exasperare, cu bonomie, cu avînt de jertfă patriotică profitabilă şi soluţii, desfăşurate cu mare energie verbală, pentru toate "lacunele" şi obsesia "Europei". Actualitatea este a noastră: a lui este durata. Tita CHIPER * În opinia mea, Caragiale a fost genial. Şi, mai ales, a fost genial fără să aibă dreptate în esenţa caricaturizărilor sale - aşa cum se întîmplă cu oricare geniu autentic. Cum s-ar spune parafrazînd un clişeu, istoria nu i-a dat dreptate lui Caragiale (cum nu a dat dreptate nici scrierilor politice ale lui Eminescu). Burghezii snobi care ţin la onoarea lor de familişti (sau a altora!) ori politicienii limbuţi sau gîngavi care dau replicile în piesele sale şi care erau liberalii sfîrşitului de secol XIX au fost, totuşi, cei prin care statul român a facut într-un timp scurt - de la mijlocul secolului XIX pînă în prima parte a secolului trecut - un salt imens, fără precedent în istorie. Conservatorii au făcut mai ales cultură şi literatură; liberalii au făcut, în cele din urmă, România Mare. În fine, Caragiale s-a lăsat totalmente moştenire românităţii, deşi a murit relativ departe de