Atacul din 11 septembrie de la New York şi replica internaţională ce i-a urmat nu au fost citite, în mediile occidentale, drept un conflict religios ori, cel puţin, nu această interpretare a prevalat. Măcar primejdia şi capcana cu pricina au fost, în discurs, evitate. Ciudat este însă că, din partea islamului - o civilizaţie în care toleranţa religioasă şi întîlnirea productivă între culturi au avut lungi şi strălucite perioade -, nu a existat o reacţie masivă şi drastică împotriva asocierii dintre idealul religios şi crimă. Toleranţa (inclusiv religioasă) rămîne oare astăzi doar în sarcina unei mentalităţi de tip modern, a unei societăţi secularizate? O religie orientată spre universal, o civilizaţie care socoteşte spiritualul drept dimensiunea ei capitală nu mai au ele astăzi voci destul de puternice pentru a sancţiona devierile ce le minează dinăuntru? În ce priveşte conflictul respectiv, lucrurile sînt desigur mai complicate... Dar întrebarea rămîne. Acceptarea destinsă a diversităţii religioase e doar apanajul unei mentalităţi pentru care religiosul tinde să devină afacere privată ori afiliere la un grup restrîns, după opţiunea fiecăruia? Sau, dacă vorbim despre organisme religioase, ecumenismul este el oare - aşa cum vor majoritatea sociologilor actuali - doar "o strategie de instituţii ameninţate, care, prin politici de unire, urmăresc să-şi restabilească şi să-şi mărească importanţa în viaţa socială" (cf. Danièle Hervieu-Léger, Vers un nouveau christianisme, 1986, p. 356)? O religie nu ajunge oare să gîndească pluralitatea religiilor în termeni de întîlnire şi acord decît atunci cînd se află în criză, decît atunci cînd, slăbită în spaţiul public, caută aliaţi pentru a se impune "cantitativ", prin intermediul unui soi de federaţie, adaptare a uniunilor politice şi economice? Există, în mai toate spaţiile spirituale, voci cu autoritate care ne prezintă