Preambul: Caragiale este mult mai incomod de asumat, ca model şi lumea lui - ca o chintesenţă a lumii româneşti, decît Eminescu şi imaginarul său, poetic-naţional. Spunem că "sîntem ai lui Caragiale" cu zîmbet superior autoironic, dar şi cu un - arareori mărturisit - scrîşnet de neputinţă. De altminteri, poate că aici se originează diferenţa fundamentală dintre raportările noastre la cei doi "mari clasici", în interiorul unui discurs identitar care se poate prea bine colora ideologic diferit de la o epocă la alta, dar care este nu mai puţin, întotdeauna, un construct cultural. Diferenţa constă în tipul de relaţie pe care "noi" (înţelegeţi, vă rog, "noi, românii", adică, acest discurs la care contribuim fie şi numai lăsîndu-ne prizonieri ai prejudecăţilor sale fundamentale) îl stabilim cu fiecare din ei. Cel mai adesea sîntem dispuşi să acceptăm că "sîntem ca Eminescu" (chiar dacă prin intermediul răsucirii logice a lui "Eminescu reprezintă/ dă glas/ obiectivează/ întruchipează... etc. ceea ce e mai adevărat şi esenţial în sufletul românesc"), în vreme ce "sîntem ai lui Caragiale". Nu cred că aceste două relaţii se pot concilia - dar nici nu cred că reducerea lor la un numitor comun ar fi de vreo trebuinţă. Cu Eminescu, aşadar, am fost educaţi - de mai bine de un veac - să avem o relaţie de identificare; cu Caragiale - una de afiliere, de supunere, de posesie. Cînd spunem (în zgomot de muzici şi recitări sărbătoreşti, ca şi în liniştea unei pagini de scriitură) "Eminescu este...", cei care decidem asupra conţinutului predicativ al figurii poetului naţional sîntem noi; "subiectul tare" nu e el, poetul naţional, ci el e obiectul construit sau... "subiectul slab". Ne simţim bine - reconfortaţi, întăriţi, elogiaţi, laureaţi - cu o asemenea figură identitară la oglindă. Cu totul altfel stau lucrurile pentru "Noi sîntem ai lui Caragiale" (simplific, veţi fi înţeles,