Una dintre cele mai înfloritoare libertăţi statornicite de tranziţie este libertatea divorţului. Sub dictatură, deşi tolerat de lege, divorţul era dezavuat - şi chiar sancţionat - de putere. Fericirea matrimonială era inclusă în lungul pomelnic al fericirilor obligatorii care invadau viaţa omului nou. Interiorizînd această normă, limba de lemn refuza să includă termenul malefic "divorţ". Invalidarea unui comportament începe cu denominalizarea lui. Excomunicarea lingvistică a divorţului era completată, fireşte, şi de cea a partajului. Cei doi termeni sînt consubstanţiali, cel de partaj aparţinînd totuşi unui domeniu special: economia matrimonială. Simpla convieţuire certifica proprietatea comună a celor doi soţi asupra bunurilor agonisite pe care, în caz de divorţ, prin partaj, ei se opintesc să şi le smulgă unul celuilalt. Partajul nu figura în cronicile mondene ale vechiului regim, în primul rînd întrucît, ca şi pentru Sfîntul Scaun, căsătoria era ireversibilă şi în al doilea rînd deoarece, dată fiind calicia agoniselii comune, nu prea mai rămînea mare lucru de redistribuit. Cu totul altele sînt premisele divorţului şi ale partajului sub soarele tranziţiei. Petrecut în lumea inaccesibilă a elitelor, un specimen al acestor prefaceri a stîrnit interesul neobişnuit de viu al subelitelor. O doamnă între două vîrste, complet necunoscută marelui public,

a hotărît să introducă cerere de divorţ, căreia i-a anexat şi o cerere de partaj. Soţului în cauză mitologia populară îi atribuia o avere fără egal. Dată publicităţii, cererea de partaj a doamnei a transformat acest mit într-un copleşitor inventar: controlul unor bănci şi conglomerate, sume enorme de bani, stocuri compacte de acţiuni, cohorte de imobile etc. Retractilul stăpîn al acestei fabuloase avuţii nu înceta să o sporească, procedînd totodată la cheltuieli extravagante, ca de pildă premierea unor oameni