"De ce trebuie tot timpul să priveşti în trecut", îmi spune, cu un fel de reproş calm, un prieten dezinteresat, cînd îi povestesc despre frazele pe care le scrie în Jurnalul său Mihail Sebastian despre cum anume dispare pe la cotul Donului, în vremea ultimului război, Emil Gulianu. În acelaşi timp, Mircea Eliade se afla la Lisabona. Deosebirea dintre ei: celui care se prăpădeşte prin tranşee îi era indiferent războiul, poate că nici nu şi l-a dorit, poate că l-a urît. Celălalt, spune Sebastian, şi-a dorit acest război, a crezut în el, l-a susţinut cu ardoare. Aşa o fi, se întreabă prietenul meu dezinteresat. Şi chiar dacă ar fi să fie aşa, de ce neapărat asta te interesează din viaţa şi activitatea lui Mircea Eliade, de ce neapărat acest lucru reţii şi nu altele, mai ales că ai, har Domnului, destule. Prietenul meu adaugă la asta şi faptul că, într-un fel sau altul, Eliade a plătit toată viaţa acest lucru, că a trăit într-un fel de vinovăţie duplicitară, şi el, şi Cioran, şi Dinu Noica. Fosta lor activitate legionară i-a pus, într-un fel, la mîna securităţii care adesea răspîndea în Occident documente despre vremea cînd au îmbrăcat ei cămaşa cea verde. Vrei şi tu să prelungeşti acest lucru, mă ia la întrebări prietenul meu cel dezinteresat, vrei şi tu să devii agentul unor lucrături obscure ale poliţiei politice româneşti din vremea comunistă. Nu vreau, zic cu hotărîre şi scutur din cap ca să-mi alung vedeniile cele urîte, frazele acelea din Jurnal dispar pe cînd tocmai citesc din scrierile lui Eliade. Vorba cutărui domn împlinit artistic: ceea ce este cu adevărat demn de luat în seamă este succesul, opera, restul nu are absolut nici o importanţă, este un rest nesemnificativ care trece cu timpul aşa cum trec bolile din pruncie. Viaţa operei şi viaţa cealalată, aceea de la bere, se întîlnesc ca să se despartă. Prin urmare cel mai bine, adaugă amicul meu cel dez