Cezura dintre realitate şi ficţiune nu a fost niciodată foarte uşor de trasat în opera lui Philip Roth. Dimpotrivă, a intrat în programul său să o estompeze cât mai mult, până la confuzie. Şi s-a priceput mult mai mult decât foarte mulţi alţii. Rezultatul e că foarte adesea exegetul trebuie să recurgă reductiv la biografie spre a stabili ce e nebiografic în romanele sale - tocmai pe dos faţă de un demers critic tradiţional.

Această sinceritate nudă a tonului dispus să dezvăluie fără artificii şi fără divagaţii are foarte mult de-a face cu maniera sa de a-şi construi romanele în jurul unor evenimente reale - atât de bine asumate în text, încât pare că însăşi realitatea s-a abonat la newsletter-ul ficţiunilor lui Roth despre ea. Miezul elaborat al operei rămâne de aflat în tot acest calendar al evenimentelor pre-constatate - şi finalmente nici nu mai distingi prea bine între cele două laturi - sau nu mai are nici o relevanţă să purcezi la aşa ceva. Cititorul este solicitat pentru întâmplări care îi aparţin dintr-o altă percepţie - şi intră astfel într-o familiaritate cel puţin mediatică cu personajele cărţii. Personajele devin persoane, dobândind acelaşi rang ontologic cu el, cititorul. Invers, persoane reale - precum Leon Klinghoffer, tragicul invalid de pe Achille Lauro aruncat în mare la 8 octombrie 1985 cu tot cu căruciorul său de un comando palestinian - vor fi vampirizate de mai toată vlaga lor documentară şi vor trece în ordinea ficţionalului, devenind personaje.

Comerţul autorului cu istoria imediată este însă profitabil în ambele direcţii. Evenimentul este rediscutat şi reconsiderat; cartea la rându-i este pur şi simplu autentificată de evenimentele pe care le conţine: o acumulare de nume şi de întâmplări recente care nu doar că stau ca fundal, dar intră chiar în substanţa ei narativă. Roth nu se sfieşte în raport cu istoria, nici nu se las