Nu ne putem decît bucura că dl Alexandru George vădeşte în continuare o conştiinţă fermă, chiar cabrată, în raport cu anomaliile epocii totalitare pe care unii încep a le uita - se conturează chiar programe de amnezie voluntară -, iar cei mai pudici din rîndul celor ce detestă revizuirile se silesc a le acoperi cu vălul unei absoluţiuni stîngace de sub care se văd, pe la margini, mîini, picioare şi chiar capete culpabile. Fără adevăr, chiar dacă e un adevăr supărător, uneori supărător la extrem, nu s-ar putea face istorie, iar fără o conştiinţă istorică n-am putea decît clădi pe nisip. Alexandru George învederează lealitatea şi fermitatea celui ce şi-a propus a spune lucrurilor pe nume, se cuvine a adăuga şi curajul, întrucît se ivesc diverşi contestatari, nu doar direcţi, ci şi (mai cu seamă) oblici, care, în lipsa contraargumentelor (nu s-ar încumeta a susţine că negrul e alb!), afectează impacienţa, plictiseala, iritarea că răsfrîngerea în oglindă a realităţilor pentru ei stînjenitoare captează întocmai fizionomia realităţilor cu pricina. Şi care nu se dau în lături a ne învinui de fel de fel de treburi fanteziste. Drept care sîntem în măsură a contrasemna numeroase din aserţiunile d-sale: "În primii douăzeci de ani de comunism, ea (critica) fusese înlocuită prin ukazurile transmise de C. C., directive care va să zică "traduse" doar în limbaj literar de personaje de genul Ov.S. Crohmălniceanu, M. Gafiţa, Savin Bratu, N. Tertulian, D. Micu etc.". Deja un loc comun agasant, ar putea replica cineva! Dar cum am putea uita că unii din corifeii sus-numiţi ai ideologizării au sucit minţile multor promoţii de studenţi, că au rămas, vorba frumoasă a basmului, "pînă la adînci bătrîneţi", la catedre universitare, că s-au bucurat nu numai de condiţii de confort personal, ci şi de măgulitoare poziţii în viaţa culturală? Unul din ei a trecut cu arme şi bagaje în tabăra pu