Tradusă în numeroase limbi, discutată, disputată cu pasiune, cartea lui Edward Said, publicată în 1978 şi revizuită în 1995, a apărut şi în româneşte, la Editura Amarcord din Timişoara. întîlnirea cu cititorul român e însă aproape ratată, cîtă vreme ediţia nu se bucură de o introducere, iar prezentările de pe coperta a patra evită cu tenacitate orice lămurire ('[...] este o carte de referinţă în domeniu şcare? n.m.ţ, redutabilă prin bogăţia informaţiilor, prin fermitatea argumentelor" etc.). Domeniul acesta, despre care nu se va afla prea mult din traducerea de la Amarcord, dar pentru care Orientalism este o adevărată piatră de hotar, este postcolonialismul.
Adoptînd, după cum el însuşi recunoaşte, o poziţie deschis partizană - în opoziţie cu pretinsa obiectivitate a celor numiţi vreme de cîteva secole 'orientalişti" - Said reuşeşte să impună o schimbare de atitudine faţă de lumea orientală, lipsită de o voce proprie şi văzută prin prisma 'visului colectiv al Europei despre Orient". Ceea ce face autorul este, la urma urmei, simplificînd, un studiu de imagologie - postcolonialismul însuşi e construit în jurul ideilor de alteritate, fie ea etnică, rasială, culturală sau sexuală, şi hibriditate. Said face o istorie a prejudecăţilor legate de popoarele non-europene, a modului în care colonizatorii occidentali îşi apropriază vocea orientalilor colonizaţi, impunîndu-le un sistem de valori pe care-l cred unic şi de drept divin.
Prejudecăţile etnice sînt vechi de cînd lumea, iar proiecţiile imaginarului asupra teritoriilor necunoscute, de la insulele Thule la Paradisul terestru al preotului Ioan, nu au în vedere numai neamuri asiatice şi nu sînt opera exclusiv a cuceritorilor (şi Neculce povesteşte despre 'chitai"); în privinţa relatărilor în paralel, din unghiul cuceritorului şi din cel al cuceritului, există cazuri celebre în afara spaţiului discutat de
