Actualitatea informaţională are o asemenea forţă circulatorie, încât ideile se interferează, se ciocnesc, căutându-şi frecvenţele libere, se împletesc şi-şi smulg unele altora substanţa.

Adesea se împleticesc şi se încurcă (precum panglica venerabilei mele maşini "Erika") dând naştere fenomenului "déjà vu" (pronunţat precums e scrie în filmele americane.)

De când a năvălit în universul nostru suportul mediatic, nelimitată este capacitatea de exprimare în simultaneitate - uneori chair neintenţionată - a aceloraşi gânduri, structuri, idei mai mult sau mai puţin proprii.

"Ca vântul şi ca gândul?" Oricât de puternic, vântul nu mai poate concura cu gândul, ca-n bunele noastre basme, puterea de pătrundere ubicuitară a gândului se aseamănă doar cu acea... "entitate" fantomatică numită neutrino care, nevăzut şi lipsit de mască poate străbate, precum se spune, o strucutră de fier de 60 de metri grosime, ca aceea de la Fort Knox, ba chiar înainte de a-şi lua startul.

Într-o memorabilă şi incredibilă călătorie americană - invitată de nişte prieteni, dar pe banii mei - am fost oaspete în casa scriitorului John Updike, la Ypswitch, în statul Maine.

Pe lângă obişnuitele daruri etnografice pe care orice român le poartă glorios în raniţă, i-am oferit un volum de nuvele. Moartea Centaurului - pe care, cum i-am scris în dedicaţie, n-o va citi niciodată - iar el mi-a dăruit romanul său, Centaurul în... limba română, tradus de Sorin Alexandrescu. Eram confuză, nu ştiam nimic de carte, el se amuza, dar nu m-a lăsat până nu i-am povestit ce-i cu centaurul meu. Era ceea ce eu numeam "reportaj fantastic", cu personaje reale cărora le creez întâmplări şi stări neobişnuite.

Întâlnisem la Ruşchiţa, la carierele de marmoră un fel de pădurar-mărmurar uriaş, blând, grav accidentat, care abia mergea, aproape în unghi drept. Avea cei mai umani ochi de