Scriitoarele despre care va fi vorba în continuare nu sînt în nici un caz nişte duduci în sensul peiorativ al cuvîntului, mai bine zis nu sînt cu adevărat aşa ceva, pentru că undeva la suprafaţă atît Doina Ioanid, cît şi Simona Tache mimează foarte bine rolul unor domnişoare de pension dedate la scrisul pentru oamenii mari. Amîndouă nu se feresc de o anumită uşurătate, nu se feresc de a ieşi în lume cu nişte cărţi subţirele, de cîteva zeci de pagini care le pot descalifica în ochii literaţilor români obsedaţi de cantitate şi construcţie.

Doina Ioanid este la a doua carte personală, prima dintre ele a fost lansată la tîrgul de carte Bookarest din vara anului 2000. Se numea Duduca de marţipan, un titlu savuros, dulce, poetic şi feminin, un titlu pe care îl ţii minte şi care era (şi este) în pas cu moda literară a unei părţi a publicului tînăr, acea parte dedată la fineţuri pe spaţii mici, la histrionisme retro şi dulcegării bine condimentate cu umor şi bun gust. Am văzut-o atunci pe Doina Ioanid perfect integrată într-o anumită direcţie a scrisului românesc de azi, o direcţie care nu e doar a beletristicii, ci invadează chiar şi cele mai academicoase spaţii de manifestare. Gîndiţi-vă doar la bucăţica de doctorat care poartă titlul Alfabetul doamnelor şi care are pe copertă o fotografie din anii '20 a unei femei frumoase, bunica autoarei şi veţi înţelege că această feminizare intelectualistă a scrisului nu e doar un reflex de scriitor neproductiv, ci e un foarte interesant filon cultural al momentului, unul dintre cele mai originale în ultimii zece ani.

Doina Ioanid, pe care n-am cunoscut-o niciodată personal, dar o ştiu din poveştile colegilor ei de la revista Facultăţii de Litere, revistă la care a colaborat înainte ca eu să fiu studentă, a plecat de ceva timp din Bucureşti şi este acum asistentă la Facultatea de Litere din Braşov. Aşa se ex