Românii au găsit încă un ţap ispăşitor. După unguri, după evrei, după oculta financiară internaţională a venit rândul lui Václav Havel să ia locul duşmanilor ireductibili ai tărişoarei. Perfect orientat pe scena politică internaţională, conectat la înaltele vârfuri care hotărăsc soarta planetei, respectat pentru atitudinea sa demnă atât în perioada comunistă cât şi după căderea bolşevismului, Havel e un excepţional conducător de democraţie. Consultat de către mai-marii lumii, ascultat atunci când are ceva de spus, preşedintele Cehiei a jucat, în ultimii doisprezece ani, rolul dirijorului în politica Europei Centrale. Tratatul de la Visegrad, care s-a dovedit a fi cea mai inspirată mişcare politică a perioadei post-comuniste, e rezultanta prieteniei vechi ce-l leagă pe Václav Havel de dizidenţii polonezi şi maghiari din anii '70 şi '80.

Nici unul dintre cei care-au pus mâna pe putere în România n-au intuit ce avantaje colosale am fi putut dobândi, imediat după 1990, prin strângerea legăturilor cu Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. Dimpotrivă, până prin 1996 la putere s-a aflat doctrina lui Achim Mihu şi a protocroniştilor, care vedeau în conceptul de Europă Centrală întruparea nostalgiilor iredentiştilor unguri. Chiar atunci când au vizitat România, oameni de stânga - o stângă luminată, ce e drept, departe de imbecilităţile lui Bârlădeanu şi Dan Marţian - precum Adam Michnik, ei făceau pentru puterea neo-comunistă de la Bucureşti figură de contrabandişti politici. Carantinizaţi, întâlnirile lor n-au depăşit nivelul taclalei mondene cu grupuri de intelectuali fără nici un impact asupra conştiinţei publice.

În schimb, încă din prima lună a înşfăcării puterii, 'emanaţii" s-au bulucit spre Paris, dornici să-şi satisfacă pe loc reveriile occidentalizante. îmi aduc aminte de-o ridicolă debarcare în masă a scriitorilor români în Oraşul Lumină, într-o perio