Ibraileanu credea, intr-un eseu din tinerete, ca spiritul critic in cultura romaneasca a fost harazit moldovenilor, pe cand muntenilor li s-a dat spiritul practic (iar ardelenilor - zicem noi - cel filosofic). Astfel, constatam ca cel mai mare poet roman este un moldovean (Eminescu), spiritul ironic suprem s-a intrupat intr-un muntean (Caragiale), doar cel fiolosofic ramanand (si sustinand supozitia noastra) o emanatie ardeleana (Blaga, Cioran, Noica).
Altminteri, moldovenii - care, chipurile, n-ar avea simt practic - s-au dovedit in cateva imprejurari, oameni de actiune (Alecsandri, Kogalniceanu, Cuza): omul secolului XX, cel mai cunoscut (si recunoscut) roman, pe plan mondial, este un muntean (Brancusi) care a sculptat...fiosofia; omul mileniului e -dupa mine, nu dupa altii - un moldovean supranumit, inca in timpul vietii, "atlet al crestinatatii" (Stefan cel Mare).
Tot asa (pastrand proportiile) s-a intamplat si cu revolta ieseana, anti-ceausista, din 14 decemrie 1989. Adevarat e ca aceasta s-a incheiat inainte de a incepe, protagonistii fiind arestati (ca si in 1848!), dar meritele nu-i pot fi eludate, cu atat mai putin ridiculizate, asa cum reactioneaza unii ieseni cu pronuntat spirit critic retroactiv, in care, evident, nu se includ si pe ei insisi. Miscarea s-a ratat nu atat din cauza unor disfunctii interne, de conspirativitate (recunoscute ulterior de catre unii dintre artizani), cat datorita lipsei de solidaritate a iesenilor care n-au iesit in strada, de spaima tunurilor cu apa si a trupelor care circulau peste tot, ori stateau in asteptare prin hoteluri, gata sa intervina.
Nici alte revolte (aproape uitati acum) - a studentilor, a muncitorilor de la Nicolina din 1987 - nu s-au bucurat de adeziunea celorlati locuitori ai culturalei noastre urbe, ramanand si fiind raportate "sus" ca niste actiuni singulare", ce nu
