O frica gogoliana, de cinovnici mereu înspaimantati de spectrul unei "revizii" sau al unui "revizor", caracterizeaza mai toate documentele publicate de Marin Radu Mocanu în volumul Cenzura comunista*, carte cu titlu pretentios, dar înselator pana la limita imposturii.
Sunt documente provenite din arhivele fostei cenzuri, 102 cu totul, cel dintai din august 1948, ultimul din octombrie 1985. Desi exista o certa evolutie de stil si de limbaj, ambele foarte rudimentare, chiar de-a dreptul troglodite la începuturi, mai spalate si mai sirete în faza terminala a regimului comunist, unitatea de fond este totusi neasteptat de putin alterata de trecerea timpului si de schimbarea timpurilor. Doua sunt constantele principale.
Cea dintai tine de atitudine: cenzorii sunt "vigilenti", ceea ce pare normal sau macar logic, dat fiind specificul îndeletnicirii, dar vigilenta lor este una angoasata. Din rapoartele si notele întocmite de ei razbate o frica teribila, unele texte sunt literalmente nadusite de groaza. Aceasta spaima nu este provocata însa de ceea ce au citit, ci de permanenta amenintarii ca li s-ar putea reprosa vreo scapare. Cenzorilor le este teama, o teama continua, ca vor fi prinsi în flagrant delict de miopie.
De miopie, evident, politica. Nu-si fac observatiile avand norme si criterii precise; ei sesizeaza sau intervin, ori si una si alta, acestea fiind actiunile lor obisnuite, dar se conduc dupa un retetar vag si fluctuant. Sunt birocratii unor reguli nedefinite, desi au un statut aproape militar. Intr-o Dare de seama din 1958 se dadea astfel o definitie curat politista a meseriei de cenzor: "Lucratorilor institutiei noastre, a caror activitate se situeaza în prima linie a constructiei socialiste - frontul ideologic, le revin sarcini deosebit de mari si complexe: apararea politicii marxist-leniniste a partidului si statului nostru, starpirea m
