Volumul 'Marin Sorescu în scrisori de familie (Altar cu parabole)' constituie într-adevăr, cum spune alcătuitorul său, George Sorescu, 'un instrument de lucru mai în fiecare etapă de evoluţie şi afirmare' a scriitorului, mai ales că materialul documentar propriu-zis este însoţit de numeroase note şi precizări sau de bogate sinteze şi comentarii privind momente sau protagonişti ai corespondenţei lui Marin Sorescu.

Deşi nu e vorba despre scrisori literare, care ar fi fost evident, mai captivante şi mai semnificative pentru istoria literaturii şi pentru opera lui Marin Sorescu, un cercetător al bio-bibliografiei sale nu poate fi decît satisfăcut de mulţimea de date şi informaţii utile conţinute în acest volum, apărut acum într-o ediţie revăzută şi adăugită (Editura Alutus, Slatina, 2001).

Dacă trecem peste sentimentul stînjenitor că intrăm într-un spaţiu privat, destinat, de preferinţă apropiaţilor, putem găsi în aceste pagini un Marin Sorescu, interesant mai cu seamă în anii formării sale ca scriitor, ca intelectual, ca om, preocupat de familie, de relaţiile cu ea.

Corespondenţa cu fraţii şi cu mama, Nicolina Sorescu, începe în perioada liceului, de prin '52 şi continuă pînă spre anii '80, distanţele, mereu existente impunînd o astfel de comunicare cu ai săi. Avînd în vedere aceste lucruri, în mod evident scrisorile sînt în general extrem de prozaice, vorbesc despre aspecte practice, bani, obiecte, îmbrăcăminte ce urmează să fie trimise sau pri-mite, boli, griji, evenimente familiale şi inevitabilele comentarii despre vreme, activităţi şcolare şi profesionale. Cea mai bogată şi susţinută corespondenţă o are cu fratele său, George Sorescu, autorul volumului, iar cea mai delicată, sensibilă, cu Nicolina Sorescu. Relaţii puternice, prietenie adevărată, dragoste filială impresionantă, iată ce ar putea rezuma conţinutul scriso