De la studiul lui Titu Maiorescu din 1889 (şi în definitiv de la ediţia de poezii pe care criticul a întocmit-o în 1883) şi pînă la acel al lui Ion Negoiţescu, în a doua jumătate a secolului XX, Eminescu a fost mereu un anumit Eminescu. Fiecare interpret major al operei sale poetice a văzut în el altceva decît precursorii săi: un Eminescu diferit de cel dinainte. Mai mult: diferenţa, care consta în privilegierea altei laturi a romantismului eminescian, a altei viziuni despre lume şi poezie decît aceea anterioară, s-a bazat, de fiecare dată, pe o incompatibilitate; între cei doi Eminescu succesivi nu era nici o punte, ei se opuneau unul altuia ca doi poeţi care se deosebesc radical.

Maiorescu l-a creat pe poetul antumelor, al unei lirici romantice puternic marcată de clasicism, în forme corecte gramatical şi meticulos elaborate, în care imaginaţia se autocontrolează. Pe Maiorescu nu l-au interesat postumele (dăruite Bibliotecii Academiei, cum se ştie, într-o ladă niciodată deschisă de către critic); în ele era un Eminescu nefinisat, a cărui voinţă nu se impusese pînă la capăt, uneori confuz ideatic şi mai mereu nedisciplinat formal. Ibrăileanu şi Chendi împărtăşeau aceeaşi perspectivă critică şi chiar şi Vianu în eseul din 1926. Descoperirea postumelor (şi publicarea lor, mai ales în ediţia Perpessicius) a schimbat complet acest punct de vedere. Mai întîi Călinescu şi apoi Negoiţescu (îi numesc doar pe cei foarte importanţi) au avut revelaţia unui romantic de o cu totul altă factură, nu aceea, minor clasicistă, mai veche a unui Schiller sau mai nouă a unui Lenau sau Heine, dar aceea major vizionară a lui Hölderlin sau Novalis. O viziune care, în plus, pulveriza formalismul, acurateţea prozodică, fixitatea unor specii, şi umplea cerul liric de jerbe fastuos-incandescente. Nu Eminescu din Luceafărul, ci acela din Memento mori. Şi nu Eminescu al satirelor, e