Impostorii subtili sau simplii escroci de serie, actorii sclifosiţi ai unui timp pe care nu-l înţeleg, dar pe care se prefac a-l reprezenta, artiştii bovarici şi posedaţi de arta imitaţiei eficiente şi, evident, încă mulţi alţii, pot sta de-acum liniştiţi. Una dintre cele mai afurisite voci ale comentariului artistic şi unul dintre condeiele cele mai acute din ultimele decenii au amuţit, din nefericire, pentru totdeauna. Cu puţin înaintea Anului Nou şi aproape în aceeaşi zi cu Alin Gheorghiu, Cornel Radu Constantinescu s-a stins din viaţă după o lungă suferinţă şi după un zbucium continuu în istoria măruntă.

Apariţie exotică în spaţiul nostru public şi în sălile de expoziţii, cu chipul său palid şi cu barba rară a unui mandarin oriental, cu trupul împuţinat, pierdut sub faldurile unui trenci fără vîrstă şi apăsat de baierul aceleiaşi genţi de umăr, cu ochii umbriţi de nişte ochelari prea mari pentru un chip atît de fragil şi cu ţigara fumegîndu-i veşnic între degetele care primiseră demult culoarea morbidă a tutunului, el scruta permanent, fără ostentaţie, dar şi fără odihnă, mişcările din arena mare a momentului şi pe acelea din perimetrul mai restrîns al fenomenului artistic. Ziarist pînă în ultima sa fibră, cu o remarcabilă percepţie a evenimentului în contextele şi în semnificaţiile sale mai largi, tăcut şi, aparent, retractil ca prezenţă imediată, CRC se manifesta, în faţa colii de scris, într-un mod nestăpînit şi devastator. Avînd o perfectă proprietate a termenilor, o capacitate firească, şi cu atît mai rară, de a distribui ironia, sarcasmul şi spiritul polemic în construcţii retorice grave şi cu o bogată substanţă analitică, el a acoperit, de-a lungul multor ani, atît nivelul criticii de întîmpinare şi al textului de receptare, cît şi pe celălalt, mult mai riscant şi mai greu abordabil, al implicării morale şi al atitudinii tranşante. Dacă