13 Martie 1959. Ieri, mi s-a propus să fac o probă de film la... Valurile Dunării. Un film de acţiune. Totul se petrece în timpul războiului pe un şlep încărcat cu muniţii. Trimis de organizaţia lui, un tânăr revoluţionar se strecoară pe şlep să descarce muniţia într-un loc anumit, pe care s-o ridice tovarăşii săi.

Eu trebuia să interpretez acest rol! La început, m-am simţit jignit. De unde şi până unde? Pe urmă, mă răzgândisem. Soarta istoriei noastre de supuşi meniţi să rabde, să tacă, să accepte, până una, alta... Obişnuindu-mă cu ideea, mă gândisem şi la beneficiile pe care le-aş fi avut în sărăcia lucie în care trăiam cu toţii. Dar, ce surpriză, un regizor pe care-l consideram inteligent, prietenos, să se gândească tocmai la mine, care nu aveam stofă de actor şi nici de 'colaborator'...

Pe vremurile acelea grele, cenuşii, Liviu Ciulei, un tânăr de familie bună, binecrescut, avea darul ascuns de a ataca lumea, dolcemente, prin aerul său supus, smerit, fals modest. O biografie complicată, sumbră, datorită une întâmplări mai vechi de familie, mă făcea să mă uit la el cu simpatie şi cu recunoşaterea purtărilor sale civilizate. Unii invidioşi pretindeau că ar fi fost, de fapt, 'un reacţionar de stânga' şi că regimul se folosea de el ca să pătrundă în lumea foştilor exploatatori, dezarmaţi, de altfel. Fără să mă compar cu Liviu Ciulei, făcând parte dintr-o cu totul altă clasă, şi mie mi se întâmpla câteodată să întâlnesc astfel de inşi ai regimului, derutaţi de aerul meu, superior probabil, în ochii lor, şi totuşi însoţit de o bine mascată ipocrizie, fără să se simtă, fără să se vadă.

Ghiceam în Ciulei, aşadar, un posibil amic, fără să ne fi înţeles vreodată între noi şi să fi schimbat mai mult decât nişte amabilităţi. Intelectual vorbind, nu prea făcea faţă, având totuşi mult umor. Trecându-i prin mână atâtea texte de t