La ce bun critica? La ce bun cronica de carte? La ce bun revistele culturale? Şi la ce bun literatura? Sînt întrebări pe care le auzim din ce în ce mai des. De foarte puţine ori se mai întreabă lumea culturală cum se face critica şi cum ar trebui să se facă. Şirul de întrebări apocaliptice nu apare în urma unei autochestionări serioase, cum ar fi normal. El exprimă mai curînd o deznădejde retorică. 'Ce rost mai are să fac critică dacă nimeni nu e interesat?' ' o astfel de întrebare aruncă vina pe ignoranţii care nu citesc. Sînt însă şi altfel de cititori: cei care citesc şi-i apucă o lehamite asemănătoare cu aceea a 'ignoranţilor'. Cîte reviste culturale sau cărţi se nasc moarte şi nimeni nu-şi asumă vina? Am ales două culegeri de critică apărute recent care ilustrează perfect completa rupere de realitate a unei anumite critici literare. Alături de cele două pot fi puse zeci şi zeci de titluri echivalente. Toate aceste cărţi alcătuiesc o categorie pe care aş numi-o 'critica insuficientă'. O critică aplicată, corectă de cele mai multe ori, fără nici un risc, fără nici un cîştig...

Un lucru trebuie stabilit de la bun început. Proza românească între milenii de Geo Vasile şi Comentarii critice de Nicolae Bârna nu sînt două cărţi proaste ' sînt 'cărţi medii' sau 'cărţi de raftul doi'. Şi Geo Vasile, şi Nicolae Bârna sunt excelenţi alcătuitori de ediţii. Cele două cărţi amintite se ocupă de literatura română postbelică. Aceşti critici sînt văzuţi aici exclusiv în ipostaza lor de comentatori ('întîmpinători') ai literaturii contemporane.

În primul rînd, criticul român ar trebui să-şi revizuiască planurile editoriale. Nu mai este normal să-ţi publici teancul de cronici îndată ce s-au strîns destule pentru un volum. Cîndva, aceasta era o practică, acum nu este decît moarte sigură editorială. Cu excepţia cîtorva nume mari din critica românească, un astfel d